Bătaia

De 4comments Permalink
@dreamstime.com

@dreamstime.com

De la un timp nu mai simțeam nicio durere, doar auzeam deasupra mea geamurile bibliotecii zdrăngănind la fiecare lovitură. Parcă ele se îngroziseră și comentau deasupra mea, sau poate plângeau pentru mine. Apoi s-a făcut întuneric. Când s-a făcut iar lumină, lustra cu trei brațe era mai aproape de mine, sau eu eram mai aproape de ea. Mă țineau în brațe, dar nu ca să mă îmbrățișeze, ci ca să-mi examineze piciorul drept în care simțeam o durere ascuțită:

– Cred că am bătut-o cam tare de data asta…

– Crezi că i-am rupt piciorul? Al dracu copil, ne face să ne ieșim din minți…

*

– Plângi ca o vacă, la vârsta ta te piși pe tine, să urli acolo în întuneric cu ușa închisă, că așa meriți. Am să te pun în genunchi pe coji de nucă!

-Nuu, te rog, iartă-măă, te rog lasă ușa des-chisă-ă mă-ă-car. Cuvintele se rupeau printre sughițuri, lacrimi și muci. Prin crăpătura ușii îmi aruncă un prosop:

– Ia și urlă în prosopul ăsta că nu am chef să uzi parchetul, împuțio, proasto! Mi-a trebuit să-mi fac un drac, mi-am făcut un drac, nu un copil.

*

– Ai luat nouă proasto, de asta te trimit la școală, să iei nouă? A luat cineva din clasă 10? Și dacă da, tu de ce nu ești în stare? Ești leneșă și proastă ca neamu lu tactu! În pat cu curu-n sus să vezi cum răsplătesc eu lenea!

Cureaua de lac s-a dezlipit pe fundul meu. Prima lovitură durea, și poate și a doua, apoi tot ce simțeam era patul care-mi inunda fața cu propriile lacrimi. Ele făceau pentru mine un fel de cuib călduț, singurul în care era puțină căldură, ceva moale și cald, căutarea disperată a unei îmbrățișări. Apoi nu mai era nimic decât pereți, pereți goi și străini, o cutie de beton în care singurătatea se prelingea peste tot. Nimic nu era al meu, pentru că totul era surd și orb, nimeni și nimic nu mă salva, nu mă îmbrățișa, nu-mi ștergea lacrimile.

De cele mai multe ori nu aveam voie să plâng. Dacă plângeam mâncam iar bătaie, că sunt un cobe și că aduc rău la casă. Așa că plângeam noaptea. Uneori îmi imaginam că aș putea să scriu mici bilețele cu ceea ce se petrecea și că le-aș fi putut ascunde în ursulețul meu, pentru că el era, sau eu alesesem ca el să fie prietenul meu, singurul cu care puteam să vorbesc. Nu le puteam spune prietenelor la școală, că-mi era rușine. Deși o dată a venit și m-a bătut în fața clasei, să vadă toți copii ce copil rău sunt eu și ce părinți buni am eu.

Dar cum putea un urs de pluș să fie prietenul meu, dacă durerea mea nu putea să fie ceva care să intre în el, așa cum ar fi intrat în mintea sau în inima cuiva? El era sticla în care puneam mesaje imaginare pentru a fi găsite într-o zi. Dar știam că dacă aș scrie și pune în el ceva real riscam să fie găsit tot de ei, și nici nu-mi puteam imagina ce bătăi aș mai fi luat. Așa că totul a rămas doar un gând. Cu timpul am creat alte spații, lumi virtuale în care emigram să mă vindec de realitate. Am creat un palat minunat unde eu eram o prințesă, aveam haine frumoase și nu mă bătea nimeni. Pe ei îi pusesem la închisoare, erau în sfârșit pedepsiți. Uneori reușeam noaptea să trec din plâns în palatul meu de aur, să alerg pe podele de marmură cu rochiile foșnitoare, cu lumini și muzică. Adormeam așa și de câteva ori am visat și a fost atât de bine…Alteori mă gândeam cum să scap, dar știam că nimeni nu m-ar crede, și nimeni nu ar vrea copilul altcuiva, că ei ar spune doar că sunt o rea și o mincinoasă, sau că am o boală mentală, așa cum au spus de fiecare dată când le-am amintit de bătăi. De multe ori, plângând noaptea în surdină, mă gândeam cum să mor. O dată am încercat să mă strâng de gât în oglindă. Voiam să văd cum este să mor, să mă văd murind. M-am oprit când am simțit că aerul vrea să intre sau să iasă prin ochii mei, un fel de durere nouă, neexperimentată încă.

Am început să scriu de singurătate, de frică, de durere. Dar într-o zi mi-au confiscat și scrisul. Atunci i-am urât poate cel mai tare.

– Tot ce ai este datorită nouă, noi te-am făcut ceea ce ești! Noi ți-am oferit condiții, fără astea erai o țărancă proastă!

– Dar uite, scriu poezii, asta este ceea ce sunt eu, nu voi le-ați scris pentru mine!

– Hă, hă, dacă nu te băteam nu scriai poezii!

Tot ce-mi doream era să plec. Aveam un caiet secret în care scrisesem anii care îmi mai rămăseseră cu ei. Trebuie să mai fi fost vreo 6 când am realizat că ieșirea mea din acel iad era facultatea. În fiecare vară mai tăiam un an. Nu era nicio bucurie comparabilă cu tăiatul anilor cu linii groase și negre.

Multe lucruri s-au rupt în mine în acești ani. Am devenit un sac de frici, o ființă care trăiește doar în lumi imaginare și secrete, cu iubiri imaginare și secrete. Nu mi-am putut imagina să am copii, pentru că mi-a fost frică de ceea ce ființe aparent umane și decente pot face cu copiii lor.

În pulpa piciorului drept, un mușchi probabil rupt a creat o mică vale pe care o numesc Valea plângerii. Când o ating aud geamurile zdrăngănind deasupra mea. Departe în mine aceste neguri au rămas îngropate în mormintele amintirii. Nu le deschid, pentru că durerea lor devine atât de prezentă că absoarbe în ea toată frumusețea pe care am reușit să o creez în jurul meu, în viața mea.

Dar azi am întâlnit o femeie care a fost atât de bătută că nici măcar numele nu și-l putea spune fără să privească la alții pentru aprobare, ca un câine. Cumva am simțit că bătaia era doar una, poate cea mai superficială dintre formele de abuz care se înfieraseră pe corpul și mintea ei. Violența în care trăia se întorcea acum sub ochii mei într-o teribilă formă de violență asupra propriului ei corp. Undeva în urma ei, în sărăcie și în toate formele posibile de mizerie, lăsase un copil de seama copilului meu:

– Nu vrea să citească și bunică-sa îi mai dă una la cur. Dar tot nu vrea. Până nu pui bormașina și flexul pe masă lângă ea, nu se apucă de citit!

Thor Filbergit

Thor Filbergit

Thor s-a născut la țară o dată cu veșnicia și cu toți dracii. Măsa a vrut să-l cheme Horea, ca pe amantul ei, dar tasu era beat când l-a declarat. El a băut laptele dulce al Mioriței cu care a și stat de vorbă de câteva ori. Acum locuiește sub pat, unde are grijă de coaliția pentru familie. Legătura cu Sereniti este că uneori se simte femeie.
Thor Filbergit

Latest posts by Thor Filbergit (see all)

4 Comments
  • bogdana
    February 28, 2017

    nu stiu cine esti tu sau ce..felul in care scrii atinge ceva foarte sensibil in, cred ca, sufletul meu. foarte putini scriitori, si nu am citit putin, au atins ceva-ul acela. este un fel de scris la care as comenta infinit dar nu s-au inventat, deocamdata, cuvintele potrivite :)

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • Nerod
    February 28, 2017

    Aceste mizerii ar trebui să fie executate pe câmp, cu mitraliera.

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • John
    March 1, 2017

    Cat adevar spui…. Citind, m-a trecut un fior pe sira spinarii, amintindu-mi ca am trait ceea ce povestesti. Multa sanatate.

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • Dana
    March 22, 2017

    Imi pare tare rau… sper sa fii bine cat mai mult timp.
    Eu ajunsesem sa povestesc copiilor despre palatul minunat in care traiam, cu alti parinti, cu prieteni, cu bucurie… M-au facut mincinoasa :).
    O singura fetita mi-a spus ca imaginatia mea e minunata si ca e frumos acolo, in palat. Azi e scriitoare.

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *