Camera Anei

@dreamstime.com

@dreamstime.com

Îi lipseṣte. Nu că i-ar fi ocupat la modul excesiv viaṭa, nici că s-ar fi agăṭat obsesiv una de cealaltă învăluindu-se în valuri de duioṣie exacerbatăRelaṭia lor a fost întotdeauna cam ca de la adult la adult, răpindu-i Anei bucuria alintului copilaresc. Că Elena a fost de timpuriu măcinată de problemele emigrăriia făcut-o pe fiică-sa înṭeleaptă prea de miÎṣi spune deseori că, dacă ar putea reîncepe, altfel ar vrea să fie ṣi altfel să devină Ana. Obiṣnuinṭa de a o vedea în living, la masa lemn, aplecată asupra cărṭilor sau mâzgălind bucăṭele de hârtie dusă pe gânduriarṭagul adolescentin cu care îi răspundea uneori dându-i de înṭeles că e o mama demodată, luptele lor de fiecare seară pentru bucata mai bună de canapea la vreun film cool, pe care le numeaîn ṣagă sumo sau pur ṣi simplu râsul tânăr al fetei, absent ṣi lipsit de grijidimineaṭa, la vreo secvenṭă stupidă de show de modă sau la „Albinuṭa Maya”, amintire dragă din primii ani de copilărie, o fac pe Elena să simtă dureros că Ana s-a rupt de cuibul părintesc, că a intrat într-o nouă fază a vieṭii odată cu plecarea la universitate. O fază în care Elena simte că joacă doar rolul unui figurant. 

Mama priveṣte locul unde ṣedea de obicei Ana. E gol acumCasa a devenit prea mare, e prea multă ordine, prea multă tăcere. În bucătărie pune încă trei farfurii ṣi trei tacâmuri. Le pune pe masă dusă pe gânduri, ca un automat, le ia înapoi ṣi simte aproape organic golul. Ar vrea să-ṣi apuce sufletul cu mâna, să-l mângâiṣi să-i ṣoptească încurajatorÎncă trei zile ṣi e din nou acasă. Ṣi-atunci din nou prezenṭa ei discretă, dar de neînlocuit, va pune stapânire cu voie bună pe casă! 

În camera Anei ursuleṭii de pluṣ ṣi vrăjitoarea cu nas coroiat ṣi ochi roṣii, bulbucaṭi, de broască râioasă, care o făcea pe fetiṭă să-ṣi ascundă capul sub pătură, îṣi împart absenṭṣi tăcerea rece. Au dispărut pantofii aruncaṭi la repezeală sau scoṣi din cutii ṣi uitaṭi în colṭuri de cameră, apaticiîn timp ce Kurt Cobain sau Led Zeppelin îṣi înteṭeau ritmurile. Nici fuste, sutiene, bluze, pantaloni nu mai sunt pe podele. Dulapul cu oglindă în mijloc nu mai reflectă chipul fin al feteicăruia însă instinctiv i se ridicau spâncenele la intruziunea gospodinei târâind greoi aspiratorul după eaOglinda e goală acum ca o privire nătângăOrdinea pe care Elena i-o cerea Anei, enervându-se la fiecare ṣosetă găsită sub pat sau la măṭăraia de lănṭiṣoare, mărgele, cercei ṣi brăṭări răspândite, ai zice artistic pe toată întinderea biroului, liniṣtea plicticoasă tăbărasc pe eaÎi lipseṣte fiică-sa aṣa cum pe timpuri – înṭelege acum – ṣi ea îi lipsea mamei ei. Se uită în oglinda din faṭa patului, acelaṣi pat în care Ana a fost odată fetiṭă. O vede acolo mică cât un boṭ, cu cartea de poveṣti în faṭă, sub lumina lămpii agăṭate deasupra patului, gata de culcareMai departe îṣi vede chipul în oglindă, un chip încă tânăr, în ciuda vârstei. Îṣi zâmbeṣte ṣi îṣi priveṣte cele câteva riduri pe care le face în colṭul ochilor – riduri de râs, îi zice Karel. Dar ea ṣtie că ridurile astea nu mai sunt „de râs”. Sunt confirmarea începutului de viaṭă nouăfără Ana. 

Stă uneori uitată în faṭa oglinzii Anei ṣi fel de fel de amintiri i se perindă prin faṭa ochilor – secvenṭe prăfuite din propriu-i film al vieṭii. Desprinderea de părinṭi a fost pentru Elena la fel de dureroasă ca acum plecarea fiică-sii. Când la paisprezece ani, pentru prima dată a mers cu tatu-su la liceul pedagogic să se facă învăṭătoare, nici autobuze nu erau între oraṣ ṣi ṣcoală. Au mers vreo doi-trei kilometri pe jos, cu bagajele în cârcă. Taică-su căra o valiză mare ṣi o plapumă de lână ṣi-i repeta mândru: „Eu cu banii, tu cu capu. Vreau să ajungi inspector.” N-a ajuns inspector, s-a făcut profesoară ṣi profesoară a rămas. Atunci, pe drum, când îi spunea mândră pe de rost tatălui ei citate de Creangă: „Moşule, ia sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ia vânt; că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!” nu ṣtia că va plânge aproape doi ani de dor.

Prima dată când a primit „învoire acasă” de la tovarăṣa directoare, o împietrită în convingeri comuniste, a fost după o lună. Îṣmai aduce aminte ṣi de cum spăla cu colegele de cameră în fiecare dimineaṭă, timp de o săptămână, la ora cinci, holul căminului, lung ṣi întunecat, cu mâinile îngheṭate pe cârpa jegoasă ṣi pe serpieră sau de cum făcea în fiecare lună „de servici” la cantina liceului, muncind cot la cot cu tovarăṣele bucătărese, grase ṣi cu multe sacoṣe pline seara, la plecarea acasă. N-a murit. Nici de dor, nici de muncă. Dar nu i-a fost uṣor. Iar acum îi e greu să se despartă de viaṭa lor în trei ṣi să accepte noua etapă. Un singur gând o alină: copilul ei nu mai are nevoie de bilet de voie de la nicio comunistă drăcoasă cu sentimentele de părinte anulate ca un bilet la o piesă de teatru ieftin. Ana poate veni acasă când doreṣte, iar camera ei studenṭească e la două-trei sute de metri de ṣcoala în care lucrează Elena. Ṣi de câte ori, uitându-se pe fereastra localului în care predă ṣi de la care vede un colṭ al ferestrei camerei Anei, o undă de tristeṭe o atinge, se gândeṣte la înṭelepciunea lui Coelho: „Trebuie să ṣtii când se încheie o etapă din viaṭa ta. Dacă te încăpăṭânezi să rămâi mai mult decât e necesar, pierzi bucuria de a trăi ṣi sensul vieṭii.”

Nicoleta Beraru

Nicoleta Beraru

Săgetătoare cu ţinta în învăţământ şi social. Plecată din România, dar mereu cu gândul şi sufletul la meleagurile copilăriei şi cei dragi. Trăieşte de 12 ani în Belgia. Trecută aici prin fel şi fel de experienţe de viaţă şi profesionale: de la casnică cu preocupări de învăţăcel, la manager de proiecte pe integrare socială şi porte-parole al celor sărăci, la profesor de franceză pentru adulţi şi mai apoi în contextul pedagogiei lui Steiner – de la care am învăţat şi bune şi rele. Acum profesoară de limba română într-un centru de limbi moderne din sânul Universităţii Catolice din Leuven (KU Leuven) şi traducător acreditat pentru limbile română – neerlandeză - franceză.
Nicoleta Beraru

Latest posts by Nicoleta Beraru (see all)

3 Comments
  • Io
    March 6, 2017

    Foarte frumos scris, Nicoleta. Mi-a placut mult. Multumesc.
    Dar chiar trebuia sa dai cu bita-n balta pomenind una dintre platitudinile numite “intelepciunea lui Coelho”? Care-i aia?

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 1

  • Nicoleta
    March 7, 2017

    iar Coelho! pffff – m-am cam saturat sa fiu pusa la zid pentru gusturile personale; eu îl gasesc întelept. am voie?

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

    • Io
      March 11, 2017

      Nu te-a pus nimeni la zid, nu e treaba mea, voie ai. Macar Coelho asta cu rintasul lui e anodin. Vezi, totusi, sa nu virezi spre alde Osho.

      Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *