Da-i-n p*&a mea pe toți! Awwww, but make them ALL love me!

De 0 Permalink

Am auzit o chestie faină de la o persoană: ”Jobul nu mă reprezintă!”. Și primul meu gând a fost:”Wow, cât de relaxant tre’ să fie în capul omului ăstuia!” Și-asta pentru că, atunci când vine vorba de cartea de vizită, I freak out. Am senzația că orice ar scrie în CV-ul ăla e dăltuit în piatră. Dar ce zic eu piatră? Stâncă, nene! Și cu toate astea, tocmai când vine vorba de job, sau de traseul meu profesional – unul plin, lung, cu multe experiențe – primul gând e că pe-aici nu-mi ies lucrurile cum aș vrea. Mno, încerc să mă detașez de lista aia pe care orice femeie o are-n cap – casă, familie, profesie, copii etc. – dar de multe ori nu prea-mi iese. E programată adânc și pănă rearanjez lucrurile durează nițel. Dar am senzația că mă scuz. Fuck it, nu mă scuz! Da, mă simt o femeie împlinită. Iubit este. Câine mult-dorit este. Casă este. Mașină este. Familie cu oameni iubitori este. Fizic mișto începe să fie. Psihic mișto se conștientizează și se lucrează. Eh, și totuși… Totuși când vine vorba de carieră, nu mă simt eu ”împlinită”. Desigur, fac ce-mi place. Scriu, gândesc și implementez strategii, pictez, desenez și încerc tare să-mi iasă biznisul meu. Dar nu de puține ori mă aruncă prezentul în trecut, numai pentru a mă propulsa într-un viitor pe care uneori îl văd sumbru. Sau îl vedeam…

Mi-amintesc de primele mele colaborări din studenție. Alea în care am făcut vreo două colecții de haine și mi-am văzut banii ”yesterday”. Apoi ajung cu mintea la primul job ”aproape pe bune”. Zic, aproape că oamenii nu serveau legalitate. Și dacă tot n-aveam acte, când m-au călcat pe bătătură one to many times, într-o bună zi m-am trezit și m-am gândit ”Dă-i-n pula mea pe toți!” De azi nu mă mai duc la ăia! Acum realizez că în ziua aia ajunsesem la o revelație, doar că am pus-o un pic imatur și adolescentin în parctică. Nici nu le-am mai răspuns la telefon. Aia fuse. Apoi a venit un alt job. Un job în care tare mă blazasem. Dar nu plecam. Era safe, nu mai avea secrete deci nu mă mai surprindea nimic și oamenii erau okay cu mine. Pănâ când n-au mai fost. Peste timp, mi-am dat seama că n-au mai fost fiindcă uitam să pun în balanță și puțin tact, pe lângă sinceritatea mereu tranșantă: «Mie mi se pare cutare lucru de rahat!». Faza e așa: dacă puneam tact – să-i zicem tact, deși e de-a dreptul pupincureală uneori – rămâneam poate acolo, blazată așa. Astfel, n-am rămas, m-am scuturat și m-am reinventat puțin. Doar ca să-mi dau seama în ceva timp că nu faptul că m-au concediat m-a durut. Nici faptul că puțin timp m-am simțit neapreciată, deși știam că sunt. M-a durut că nu EU am luat decizia să nu mai fiu blazată într-un job din care nu mai învățam nimic nou. Faptul că au decis alții pentru mine. Sau mai rău, cumva faptul că mi-au luat-o înainte.

Cumva ca să mă conving că e timpul să încep alt drum, am continuat puțin să fac jobul anterior dar în regim de freelancer. N-a mers. Era momentul să trec mai departe. Și trecut-am.

joburi joburi joburi 1

(Paranteză – a se corela cu ultimul paragraf. Cam cât de simplu e să te autosabotezi când blocajul e mare? Aaa, foarte simplu, uite, acum, cât scriu asta, continui să vorbesc pe chat când cu unul, când cu altul, doar-doar n-o mai fi nevoie să fiu reală).

Să revenim. A urmat un job, tot în creație. Cam toate au fost așa. Dar ăsta când s-a pus problema să fiu ”hoață”, să nu mai creez, să aplic o mărgică pe o haină deja făcută, și ieftină-tare, dintr-un magazin cu nume de continent… s-a lăsat cu fuck it! Am plecat. Pe același sistem de evitare a telefoanelor și a contactului. Da, îmi cer scuze că n-am zis direct «Bă, nu mă reprezintă să fac chiloțăreli din astea. Așa că bye!» Îmi cer scuze mie, că dacă ziceam asta, mă prindeam că da, sub o formă sau alta, agresivă, pasivă sau all of the above, eu am fost true to myself. Deși mi-au adus asta multe depresii și anxietăți, eu am fost sinceră cu mine. Am stat până am plecat. La următorul pe listă, am stat până m-au plecat ei. Genul ăla de oameni-curve. Ah, cât mi-a fost scârbă de ăștia care cu stângu’ te mint în față și cu dreptu’ te-njunghie pe la spate! Și cât i-am mai căutat și găsit, Doamne! Am ajuns la acest job după un interviu în română, unul în engleză și o probă practică. Și asta doar ca, după 3 luni – alea de ”probă! – să mi se zică: «Știi, noi căutam de fapt verde-mov, nu roz-albastru cum am crezut acum câteva luni!» Aw, minunat a mai fost ș-atunci. Nu-mi place abandonul și-atunci orice fel de rejection e privit astfel în mintea mea – aia de pe dedesubt, la care lucrez eu tare-tare. A durut când mi-au zis ”Go home!”. Atunci am crezut că a durut fiindcă mă concediau niște oameni mult mai proști ca mine – da, mă, da, îi judec uneori pe alții, ca orice om! Dar ăia chiar erau mai proști. Așa că… ”Dă-i-n pula mea pe toți!” Dar nope, nu era aia! Because ”make them all love me!” Era de fapt Eu. Eram de fapt eu. Avusesem grijă să nu mă autosabotez pe termen lung, tocmai autosabotându-mă pe termen scurt. Adică am avut grijă să le comunic ălora care erau sclavi pe plantație, că eu am limite și nu mă mai interesează aia cu culesul bumbacului până la 12 noaptea. Nu le-a convenit. Le stricam comunitatea de oameni fără altceva after hours și le întinam mentalitatea de… dar iar mai dă-i-n…

Da, și pe ăia și pe următorii! Mai ales la următorii nu prea-mi vine să zic ”make them all love me!” Că pentru ăia am lucrat multe zile și nopți, pentru niște colecții și bani chu-chu. Ălora am să le transmit doar atât: «Dracul să dea să văd ciorapii făcuți de mine cu numele altora! DRA-CUL!» Depășim acest moment de agresivitate și trecem la jobul următor. Sau milestone-ul când am devenit freelancer pe bune. Ajunsesem unde vroiam să fiu. My own boss on my own time. E tare mișto! Și câteodată nu. Aici nu pot să le mai zic job-uri. Le spun colaborări, le spun proiecte. Din unele am luat bani mulți, din altele doar experiență de CV și de viață. Principala? Că nu trece o zi fără să fac chestii noi. Și, deși uneori asta-mi provoacă frici, e ceea ce mă face să mă umflu-n pene! Dar să revenim!

Prima colborare a fost poate cea mai faină experiență, până acum o lună, când am întâlnit alte cele mai faine experiențe. Am cunoscut oameni mișto, am legat o prietenie extraordinară și am învățat să cresc pe picioarele mele. Până-n ziua când ăia de-afară au decis să închidă tot. Oh, well! Here I go again! Dar n-a fost ca prima data. Am dat, după caz, de cineva care nu era dispus să dea bani dar vroia rezultate ieri. Și-apoi de cineva care arunca cu bani, doar pentru ca mai târziu să se cace-n rezultate. Mno! Am văzut ce-nseamnă să fii zgârcit pe banii tăi dar și ce înseamnă să fii o bambolina întreținută care are ca hobby cheltuirea banilor. Nu e ușor nici așa, nici așa. Asta a fost perioada când mi-am dat seama că I loooove to be me. Că eu nu-s la extremele astea. Eh, dar lăsaț! Eu sunt la alte extreme! Și de asta mi-am dat seama când, după ce am investit timp, energie, know-how și câte-or mai fi, într-un proiect care timp de vreun an a însemnat exclusivitate, persoana in charge a decis că mai bine (pentru ei) ar fi să nu mai lucrez freelancer. Ba mai mult! Să mă duc la ei in-house! Dar stai! Avem o super-ofertă! Nu ne mai convin regulile jocului de noi impuse! Dar nu s-a terminat! Full-time! Dar acum primești mai mult: și uneori extra full-time ”că noi ne extindem”. Dar oferta nu s-a terminat: pe aceiași bani! Moment în care m-am uitat la Iulia. Iulia se schimbase, mă! Știa deja, ba chiar conștientiza că nu mai înghite căcat de la nimeni. Așa că Iulia, în decurs de câteva secunde, cât i s-a prezentat ”an offer she couldn’t refuse”, s-a hotărât să zică: ”Da-vă, bă-n pula mea! Pe toți!” Și-a plecat către noi orizonturi. Și noi și multe mai fuseră, și sigur vor mai fi! Desigur, Iulia a mai avut momente de ”Awww, but make them love me!” când s-a gândit la cei dinainte, dar a revenit ferm de fiecare dată la hotărârea anterioară. Pentru că Iulia are coaie. Vă mai povestesc și altădată de unde, cu ce ajutor i-au crescut Iuliei coaie, și-i mai cresc, dar să revenim.

joburi joburi joburi 2

Să revenim la motivul care a stat în spatele acestui material. Lung, tare luuuung de altfel. Care devine și mai lung cu fiecare chestie inutilă scrisă. Dar așa e-n viață. Am revenit! Gata! Bunăoară (procrastinarea mă-sii!) deși EU am ales să plec, m-a durut. M-a durut că la ce muncisem eu așa frumos, acum se făcea pe genunchi și parcă nu meritam eu asta! M-a durut că au fost multe nopți nedormite. Multe întâlniri. Multe discuții. Dar m-a durut de bine. Pentru că eu am decis. A fost prima dată când eu i-am contactat pe cei cu care aș vrea să lucrez. ”Salut, eu sunt cutare, uite ce pot să fac! Ai nevoie? Hai să fac și pentru tine!” Asta a fost așa, o saltea de siguranță, ca să nu mai ajung să dau de ”nedoriți”. Ei, na! ”Ei, na!” – zice viața. Chiar și-așa am dat de mulți care m-au chemat la discuții ca să-mi zică în 5 minute ”NU!” că vrem in-house, full-time. Astea au fost cu multe etape de vindecare: ”Dar, știi, eu am zis că gestionez mai multe acum! De ce-mi faci asta? De ce mă pui pe drumuri? De ce mă faci să sufăr? De ce-mi dai speranțe și te caci-n ele? De ce nu te duci tu-n pula mea? ” Desigur sunt de preferat ăstia celor care le-am făcut ”teste” pe timpul meu și pe banii mei, și nici măcar nu s-au deranjat să zică ”Bă, NU!” Ăstora le zic: ”Aw, why don’t you love me?” dar mai ales – hai să vă aud în cor (în gând): ”Dă-i-n pula mea!” Da, aia cu coaie! Coaiele alea pe care le-am folosit cu mândrie când un domn cu ”ștaif” – pe care eu l-am contactat – mi-a propus să lucrez pe doi lei și extra-full-time, doar că el susținea că nu e full-time. Coaie pe care le-am folosit când același nene mi-a trimis un mail de ”fmm” când i-am zis că nu suntem compatibili. Coaie de care sunt mândră că am avut curajul să-i răspund la mailul de ”fmm” cu ”dă-te-n pula mea că nu meriți să love me!”

Dialog:

– X, cererea nu se pupă cu oferta. Nu putem continua!

– Iulia, adică ne-ai contactat TU pentru internship, apoi ne-ai zis că bugetul tău nu este de 0,1 lei și acum zici că pleci? Dar ești de căcat, Iulia!

– Dragă, X, recitește mailul. Colaborare nu înseamnă internship. Nici 0,1 lei nu înseamnă colaborare. Te rog, învață și să mai asculți ce ți se comunică, nu doar ce comunici tu!

Desigur, X m-a făcut de căcat pe unde a putut. Desigur că ăia care au pus botul la ce a zis X n-au decât să… you know it! Și, desigur că X n-a învățat nimic. Dar nu asta mă interesează de fapt. Pentru că astăzi, la niște ani de când iau rejection after rejection – constat că mă intersează ce am învățat eu. Că da, viața este de muuuulte ori despre rejection, în timp ce e și despre acceptare. Și eu am învățat că, deși n-am știut-o pe termen scurt, pe moment, eu am ales să fie true to myself. Deși m-a durut ca dracu’! Deși  atunci mi s-a părut că sunt o ratată. Că nu merge bine. Deși de multe ori n-am știut să gestionez situația cu maturitate, eu am ales pe termen lung ce a fost mai bine pentru mine. Și-acum în timp ce privesc în sus, mă mai uit din când în când și-n jos la coaiele mele. Coaie care cresc atât de frumos și-atât de feminin că nu-mi vine să cred! Coaie care uneori îi împing afară din viața pe ăia care nu merită să rămână acolo. Coaie care îi atrag pe cei care apreciază o femeie cu coaie.

Astăzi, am văzut în altcineva o femeie cu coaie. Și dacă până acum, nu știam ce e, sau nu alegeam conștient, astăzi mi-am văzut umbra și am văzut că și eu am coaie. Astăzi, un prieten mi-a trimis un filmuleț. Unul de la TEDx. Dacă n-ai timp/chef să-l vezi, pe scurt e despre cum să devii true to yourself. Desigur că drumul e mai lung decât îl prezintă gagica, dar na! Am văzut cu toții ce înseamnă un material lung ☺ (La Ted ai un timp limitat de discurs. Normal că-l vor extinde când voi vorbi eu!). Și cum vorbeam cu prietenul ăsta, despre pasiv-agresivitate și despre cât de simplu e uneori să te de descărnezi de toate ce ți-au fost ”implantate” și pe care le-ai mai ”cultivat” și tu singur în capul tău, și cât de greu e alteori să fii tu, autentic, mă trezesc că-i scriu: «Pentru mine a fost perfectă tipa, fiindcă eu oscilez între ”dă-i-n pula mea pe toți!” și ”aww, make them all love me!”. Păi da, că până acum m-am focusat pe alții. Ce au făcut alții. Ce mi-au făcut alții. Și atitudinea mea n-o văzusem. Cam la ce nivel e blocajul ăsta? Să spunem doar că pe măsură ce am scris rândurile astea, așa mi-a venit să procrastinez și să mai țin materialul ăsta – început deja de vreo două săptămâni – prin foldere, să nu dau verdictul încă. Dar cred că e timpul să-l dau. Mi-am dat seama că sunt un pic pasiv-agresivă și-acum la final de articol. Dar dacă e să se recunoască cineva pe-acolo, ”Dă-i în pula mea pe toți!” … ”Awwwwwwww, but make them ALL love me!”

Imagini: Iulia Claudia Dumitru

Iulia Claudia Dumitru

Jobul mă definește ca fiind creator de content. Prenumele – întâmplător juxtapus astfel – mă definește drept cea mai puternică dinastie romană. Eu mă definesc (și mă laud mie și altora) cu creativitatea mea. Fac bani din scris și am ca hobby desenul. Atunci când nu sunt creativă, sunt anxioasă. Și vice-versa. (De abia învăț) să mă accept și-așa, și-așa.Gandesc prea mult. Întreb prea multe. Uneori vorbesc prea mult. Investesc în a mă cunoaște. Pe mine/mă/m. Consider că macro pornește întotdeauna de la micro. Încerc să fiu un micro bun.

Latest posts by Iulia Claudia Dumitru (see all)

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *