#feelingperfect

De 3comments Permalink
@dreamstime.com

@dreamstime.com

Dacă ar fi să ne credem pe cuvânt, noi ăștia care împărțim spațiul virtual numit Facebook, am zice că toți debordăm de fericire. Mai mult decât atât, am găsit rețeta Perfecțiunii și-o aplicăm zi lumină cu sfințenie. Munca ne merge brici, familiile sunt de pus în ramă,  iar partenerii de viață… #feellingperfect.

Zilele trecute o prietenă denunța “perfecțiunea de Facebook” și după ce mi-am verificat propriul newsfeed care, firesc, era și el contaminat de acest virus, am început să mă gândesc mai mult la povestea asta.

Suntem editorii propriului newsfeed. Cropuim atent pozele și nu permitem tag acolo unde am ieșit strâmbi sau cu defectele prea la vedere. Cozonacii sunt adesea trecuți prin filtrul iertător de Instagram, selfie-urile cu iubiții sau iubitele sunt publicate doar dacă ambii au ieșit bine, firește, sub un haștag care să facă foarte clar, pentru tot restul lumii: SUNT FERICIT/Ă, DAAA????, iar copiii sunt suprinși în momentele cele mai drăgălașe.

Nu pune nimeni poze cu copiii în toiul unui tantrum. În public. În magazin. Nu înregistrează nimeni odrasla cum zbiară din toți bojocii: VREAU CIOCOLATĂĂĂ! ACUUUM!!! Asta în timp ce o cucoană îți aruncă din vârful buzelor: “Ce răsfățat!”. No way, Jose. Ni-i înregistrăm cântând la pian, spunând o poezie sau un colind stâlcit de limbuța lor peltică. #socute #soblessed #mamafericita

Nu relatează nimeni despre cearta din mașină, care s-a lăsat cu vorbe grele, spuse partenerului de cuplu. Sau despre despărțirea temporară de dinainte de Crăciun. Sau despre aventura descoperită pe telefon, într-o doară. Sau despre propriul flirt cast, dar întreținut luni de zile cu un altul sau o alta via <instert app name here>.  O, nu! Ne pozăm sub vâsc, privind adânc în ochii celuilalt, spunând lumii întregi #feelingloved with….

Aidoma, nimeni nu vorbește despre relațiile înghețate de ani de zile cu propriii părinți, despre furia pe care o reprimă cu greu ori de câte ori își revede părintele înstrăinat sau care poate nu a oferit pe cât și-a dorit copilul devenit azi millenial de Facebook. #calamamaacasa

Și nu, nu vorbim despre rateurile date la muncă. Pentru că nu avem voie să fim oameni, ci roboți. “Profesioniști”. Greșelile nu mai sunt de mult îngăduite. Nu erau îngăduite nici în copilăria comunistă, nu sunt permise nici în capitalismul corporatist. Îmi povestea deunăzi cineva despre cât de greu e să te ridici la nivelul imaginii tale, create de alții, de teamă să nu dezamăgești. Despre cum e să te întrebi mereu: “Sunt suficient de bun?”, când în ședințe ești dat de exemplu, dar ție nu ți se pare că ai făcut ceva extraordinar, ba chiar crezi că era loc de mai bine, fiind nevoit să-ți înfrânezi sentimentul profund de inadecvare care te bântuie. Dar punem încă o poză relevantă pentru muncă și o botezăm, cum altfel: #Ilovemyjob

Apoi ne afișăm toate reușitele, fiecare diplomă câștigată, fiecare 10k alergați, kilogramele slăbite, țigările lăsate și în genere vicii “soft” abandonate (că pe cele “hard” nu le văd prea repede înghesuindu-se în postările pe Facebook), fără să menționăm și momentele mai puțin luminoase, mai puțin încântătoare, momentele în care am fost pe punctul de a abdica și poate, temporar, chiar am căzut, ca apoi să o luăm de la capăt și, în cele din urmă, să învingem monstrul cu care ne-am luptat – fie un viciu, fie o nesinguranță, fie o credință înrădăcinată de ani de zile despre noi pe care viața ne-a obligat s-o răsturnăm.

Mi-aș dori ca această “editare” a propriei vieți să se întâmple însă doar pe Facebook. Doar în ochii celorlalți. Să ne fie clar că normalitatea nu înseamnă perfecțiune și că roata care scârțâie nu e ceva ce merită ignorat, ci dimpotrivă, ceva ce merită toată atenția și grija, altfel întregul angrenaj riscă să derapeze. Cu noi înăuntru. Mi-ar plăcea să cred că dincolo de negările vehemente, exprimate prin afirmații vehemente, există măcar o brumă de conștientizare a inversului celor spuse. Că știm bine că dincolo de văl mai e ceva și suntem un pic mai treji decât struțul care bagă capul în pământ și se preface că totul e #soperfect.

Sau poate că afișăm ostentiv binele și perfectul pe Facebook nu pentru ceilalți, ci pentru noi. Pentru că dacă-l vedem acolo, zi de zi, validat de ceilalți cu un like, o inimă, un wow, o să începem să-l credem și noi. Poate că Facebook e singura cale prin care el devine “pe bune”. Poate că altfel e dificil să credem în el, și e mai ușor de tolerat așa, în online, decât trăit și asumat, cu tot cu pierderea sa potențială, în offline.

Pentru că realmente, de cele mai multe ori suntem, într-adevăr, #soblessed.

Diana Vasiliu

Diana Vasiliu

Nu mă definesc prin ceea ce-am fost, nici prin ceea ce voi fi. Sunt din toate, pe rând sau deodată. Posesor de idei. Terapeut stop fumat. Om curios cu sine. Consilier in dezvoltare personala. Mamaaaa! Da, puiule, vin acum.
Diana Vasiliu

Latest posts by Diana Vasiliu (see all)

3 Comments
  • Laura C.
    January 3, 2017

    Cine traieste cu adevarat, nu are timp sa posteze, uneori in timp real, poze ori filosofii de viata.

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • Liliana
    January 5, 2017

    Superb articolul! Îmi aduce aminte cà Facebook este “just a fake show”!!!

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • bonifaciu lazau
    January 6, 2017

    Haha, n-am fagbook si celelalte.
    Am intrat pentru prima oara pe net in ’93, proaspat student, am stat vreo doi ani pe IRC si m-am lecuit.
    Sa nu mai aud. Nici mobil nu folosesc.
    Socialiez intr-un bar, un club, un restaurant..

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *