Gânduri înghesuite în sertar

@dreamstime.com

@dreamstime.com

Sunt la metrou la Iancului şi aştept să se înverzească omuleţul crăcit de pe semafor. Lângă mine apare o bătrână care mă întreabă dacă e verde. Îi spun că e roşu şi că o duc eu pe partea cealaltă. O iau de mână şi ea se uită la mine nedumerită:

– Vai, dar ce bună sunteţi cu mine! Am ieşit puţin afară, că nu mai pot. Mă arde cancerul, mamă.
Are în mâna stângă o plasă din pânză bej şi nişte foi A4, îndoite, pe care le strânge puternic în mâinile alea pline de dungi şi de oboseală.

– Nu mai pot, mamă. M-au diagnosticat cu tumoare. E mare, mamă. E pe toată partea stângă, cu sân cu tot. Mi-au dat să iau nişte bile, poate îmi mai trece, dar n-am bani să le cumpăr. Am ieşit să mă plimb, să mai simt nişte aer rece pe piele, poate se mai linişteşte durerea.

Se face verde şi o trag după mine. Ea începe să alerge pe trecere, eu îi spun că avem vreme. Ea se uită la mine fără să se oprească din fugă, şchiopătând de la chinul pe care îl înveleşte cu palma stângă şi cu foile alea mototolite şi grele.

– Mi-e teamă să nu dea maşinile peste mine. Eu vreau să mai trăiesc. Dacă ai şti cât mă doare! Mă doare rău tare… Că aşa face cancerul, mamă, arde carnea de pe om.

Mă trec fiorii şi o strâng şi mai tare de mâna care pare că se topeşte în palmele mele mici, pe care nu le mai înţeleg şi nu le mai simt. Am impresia că trupul meu s-a despărţit de mine, înspăimântat de boli şi de treceri de pietoni cu prea puţin verde.

Ne oprim lângă o florărie şi îmi spune că, dacă vreau, îmi arată tumoarea. Îi spun că vreau şi începe să îşi desfacă nasturii de la vestuţa din lână şi apoi pe cei de la cămăşuţa maro cu flori negre. Ce văd mă orbeşte, mă macină, mă doare. Mă pătrunde până la os şi înapoi şi îmi sfâşie carnea de pe mine. Încep să plâng instant şi o întreb cât costă nenorocita aia de reţetă.

– Nu, mamă. E scumpă tare. Tu dă-mi cât vrei, mamă… Eu nu-ţi cer nimic.

Scot portofelul şi văd că am doar o bancnotă de 50 de lei. I-o pun în palme şi o strâng în braţe, în timp ce simt cum lacrimile îmi trasează linii speriate pe gâtul plin de noduri şi de ţipete, care stau să iasă şi să zguduie Bucureştiul.
Începe să plângă. Lacrimile îi măzgălesc ochelarii mici şi dreptunghiulari, iar ea îi dă puţin jos şi încearcă să-şi şteargă anii de pe faţă cu mâneca de la cămaşă.

– Mamă, dar e mult. Mă duc să-mi iau un iaurţel. Pun pe rană, poate mai scade durerea. Cum te cheamă? Eu merg la biserică în fiecare duminică. Te zic acolo, la preot, să te aibă Dumnezeu în pază, că tare bună eşti.
– Mă cheamă Aida, mămăiţă.
– Aida, ce nume frumos…

Stăm aşa puţin şi ne ţinem de mâini. Ea se uită la mine şi zâmbeşte, eu îmi las lacrimile să-mi spele faţa şi să-mi şteargă rimelul. Buzele mi se usucă, parcă mi-e sete. Mi-e sete de mor şi mi-e dor de o îmbrăţişare. Aş vrea să vină cineva şi să mă acopere de tot, să simt că răul nu are cum să mă ajungă, că răul nu există, că sunt copil şi că e linişte în lume.

– Mamă, eu nu vreau să stau în casă şi să plâng de durere. Vreau să ies afară, să mă mai bucur şi eu de o floare, de o primăvară, de un copil… Uite şi tu ce frumoasă e viaţa!

Mi-au amorţit cuvintele şi, neştiind ce să-i răspund, o mai iau o dată în braţe. Mă grăbesc să ajung în centru şi îi spun că, dacă vrea, o pot lăsa undeva. Îmi spune că se descurcă şi îmi mai mulţumeşte o dată, în timp ce strânge cu putere bancnota aia 50 de lei, pe care îmi vine să o iau, să o rup şi să o arunc sub pământul negru şi fărâmicios, în care ajungem toţi şi-n care ni se topește carnea şi ne putrezesc iubirile.

Mă urc în metrou şi încep să plâng tare. Apa din ochi îmi ajunge pe geaca mov. O văd cum se scurge pe florile mari şi parcă o aud cum pătrunde prin haine şi cum străpunge pielea, cuibărindu-se în corp şi lăsându-l cu prea puţine bătăi de inimă.
Oamenii se uită la mine şi trec mai departe, eu mă ţin de burtă şi îmi vine să mă ghemuiesc într-un colţ de vagon, să-nchid ferestrele capului şi să uit că viaţa asta te loveşte şi te bate peste faţă, că e nedreaptă şi că nu te-ntreabă niciodată dacă mai poţi sau dacă ţi-a obosit sufletul.

Mă pun pe pernă şi parcă nu-mi ajunge patul. Deschid ochii des şi-mi vine să mă ţin de sânul stâng, pe care încă-l doare neputinţa bătrânei şi dorul ei de lumină şi de anotimpuri întârziate. Câteodată ştiu că ar fi mai bine să trec pe lângă oameni şi să nu-i ascult, că asta m-ar face să dorm mai liniştită şi mai inconştientă. Îmi închid gândul ăsta în sertarul de jos al bibliotecii pe care se odihneşte un televizor plin de praf, care nu zice niciodată nimic.

Mă simt bătrână şi ameţită. Parcă am început să fiu tânără prea târziu şi simt că am pierdut prea mult timp neiubindu-mă. Mă bate ora 3 peste coaste şi mă gândesc la femeia de la Iancului şi la insomniile ei provocate de arsurile prea mari şi de zgomotele din camera aia singură, acoperită cu naftalină şi cu amintiri nemişcate.

Mă zgârie noaptea şi mă străbate chintesenţa durerilor din creştet până-n tâlpi. Mă uit pe geam. E noapte şi răcoare. Mi-e dor de mine şi aş vrea să-nvăț să mă iubesc până nu e prea târziu.

Aida Silvia Strimbeanu

Aida Silvia Strimbeanu

IT-istă de la țară, scriitoare dă la oraș, mare mâncătoare de pepene verde și de sandwich-uri. Citesc ca să mă fac dășteptă și scriu ca să nu dorm prea mult. Somnul peste măsură dăunează la creierii minții. Doresc să mă mut la ecuator, frigul îmi îngheață potențialul. Beau mult Martini și îmi place ca atunci când fumez sau scriu, să nu fiu întreruptă. Poți încerca să mă deranjezi, da' am centura neagră la înjurături dă țară.
Aida Silvia Strimbeanu

Latest posts by Aida Silvia Strimbeanu (see all)

5 Comments
  • toma stan
    March 15, 2017

    Viata e frumosa daca trecem de temerile cotidiene .

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • Alina Tanner
    March 16, 2017

    Este si mai greu cand e a ta si o vezi zi de zi cum se stinge…si simti durerea pe propria piele…cu tot cu medicamente…nu poti face nimik….

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • magda
    March 16, 2017

    Ce-am mai plâns…!!!
    Mi s.a zbârlit tot părul de pe corp Frumos mai scrii!!!
    Grele tristeți in Iancului…! Sau in Sălăjan… in Matache… Or in Dorobanți? Nu, acolo e cool, acolo nu e durere…

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • AuraS
    March 16, 2017

    Este zdrobitor si nu exista cuvinte potrivite pentru a descrie momentul constientizarii mortii… a ta sau a altuia… se pare ca tu le-ai gasit, totusi, perfect… sentimentul de neputinta, zbatere si durere este coplesitor… “eu mă ţin de burtă şi îmi vine să mă ghemuiesc într-un colţ de vagon, să-nchid ferestrele capului şi să uit că viaţa asta te loveşte şi te bate peste faţă, că e nedreaptă şi că nu te-ntreabă niciodată dacă mai poţi sau dacă ţi-a obosit sufletul.”… :(

    Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • gigione
    March 19, 2017

    Pin la urma te a facut de 50. Vezi, de aia e bine sa umbli si hirtii mai mici.

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *