Liniștește-te!

Intro

M-am tot mirat de ”diluata mâine-i gata” cu dezinfectanții de prin spitale. M-am tot mirat de cei peste 70 de medici care au luat mită o excursie, pentru prescrierea unor medicamente. M-am tot mirat până mi-am adus aminte de “drumurile” mele prin spitale. Și mai ales până mi-am adus aminte, ca un sentiment retrăit, de amabilitatea acestui „neam iubit de Dumniezo”.

Intro 2

Mă fascinează reclama unei clinici medicale private în care un medic vorbește despre jurământul depus întru ajutorarea oamenilor. Și mai că mă pufnește râsul, dacă nu cumva mi-ar veni să plâng…

La medic – partea 1

Acum un an și jumătate au început să apară primele semne. Ceva depresie – mă mai întâlnisem cândva cu ea, dar acum era bitchy rău de tot – atacuri de panică, anxietate așa din ”cai verzi pe pereți” – atât de puternică uneori încât credeam că fac infarct – sentimentul că sunt degeaba, că nu fac nimic din ce aș putea să fac, că nu sunt nimic din ce-aș putea fi, insomnii însoțite de sentimentul aproape palpabil că ceva rău se va întâmpla. Chiar și în zilele mai bune încolțeau în mintea mea frici, câteodată paranoia de-a dreptul, aproape certitudinea că se va întâmpla ceva rău.
Am stat așa, bazându-mă pe „puternicul zid din cărămizi” care eram eu. Eu, cea puternică. Eu, cea “ducătoare de toate”. Eu, eu, eu! Dar asta era singura atenție pe care i-o acordam eu lui Eu. Doar că eu nu mai eram eu. Fiecare clipă trăiam de parcă aș fi fost vânată de o turmă de tigri și eram mereu într-o alertă dureroasă. Evitam contactele cu oamenii de la job că mi-era teamă să nu fiu catalogată drept cu-cu! Aveam senzația că-i dezamăgesc pe toți și mai ales pe mine. Din toate astea rezultau casacade de frică, vinovăție, mai multe atacuri de panică, depresie și cercul vicios se tot continua, se tot construia.

Claudia Dumitru desene pe hartie 1«Naaaaah, am luat-o razna! Sigur e tiroida mea păcătoasă!» – Dă-i controale peste controale, analize, drumuri… mă mișcam teleghidată și-n reluare, „dormeam” fragmente de ore pe noapte. Mă loveam la fiece cabinet – de stat ‘au ba – de medici atât de bine intenționați încât pe lângă urletele pe post de binețe, mai că mi-ar fi dat și-o scatoalcă. Într-o noapte când am ajuns la Floreasca, unde o medică isterică m-a ”expulzat” «La Psihiatrie, domnișoară! » a început parcursul unei anxioase către o rearanjare a gândurilor.
Să mai spun cum a tunat recomandarea doctoriței în mintea mea și-așa clădită pe scenarii apocaliptice? «Clar, sunt nebună!» Mă completau, desigur, și vorbele celor din jurul meu care, în încercarea de a mă ajuta, spuneau fix pe lângă. Mi-amintesc și-acum când o prietenă mi-a zis: «Băi, vezi că te repeți!» Îmi venea să-i zic: «Posibil! N-am dormit de vreo lună, ce știi tu?!» sau laitmotivul «Liniștește-te! Totul va fi bine! Ai să vezi!»

Să mori, tu? Pe bune? De ce n-ai zis așa, dom’le?!

Dar iată cum vindecarea a pornit de la faptul că sistemul din România e de căcat.

Psihiatrie 1.0

În noaptea aia la Psihiatrie, am dat de un nene mai tânăr. Deja speram că plec mai bine. Nu știam eu de terapie cognitivă și alte cele. Nț! Domnul mi-a servit una cutie somnifere și aia fuse. Fuse, fuse, da’ nu se duse! Așa că, la ceva timp, după ce golisem Plafarul de ceaiuri anti-palpitații sau de calmare a sistemului nervos și după ce încercasem toate pastilele de relaxare cu gențiană sau mai știu eu ce clorofilă miraculoasă, iată-mă din nou la Psihiatrie!

Claudia Dumitru desene pe hartie 2Psihiatrie reloaded – updated version – sau nu?!

Să fi fost pe la 1 noaptea. Că deh, noaptea se adunau demonii neliniștiți de peste zi. Urmând unui tip tip în sevraj (care mințea că-i moare mama, doar să-l lase să se tireze în afara spitalului) și probabil altor ”muieri isterice”, intru și eu în cabinetul de Psihiatrie. Plânsă. Deja nerăbdătoare ”să mă fac bine”. Moartă de somn. Și evident cam ”nepoftită”. E așa, un fel de psihoză când ajungi la spital. Parcă începi cumva să te simți mai bine și parcă-parcă simți că există șanse să pleci acasă sănătoasă. Așa aveam sentimentul. Greșit! Total greșit! Atunci când îți creezi așteptări, te caci în ele, că oricum o fac medicii noștri înaintea ta!

M-au pompat de somnifere deși eu le explicam că mor de somn, nu lipsa somnului e problema, ci faptul că sunt sunt mega-anxioasă. Cum mi-am dat seama că trebuie să mă ajut singură?
O doamnă doctor de vreo 50-60 de ani și-a permis să urle la mine ba chiar să mă facă să mă simt și mai de rahat, spunându-mi că ea va discuta cu iubitul meu, că el e mai calm – mie mi se înnodau lacrimile în barbă de nesomn & teama viscerală că treaba asta e permanentă & altele atât de multe încât ar fi prea greu de contorizat. Pe această ocazie îi zic ce mi-a trecut atunci prin cap, dar nu mi-am permis, că na! în mâna ei stătea starea mea de bine. Atunci m-am purtat ca o bătrână de la țară. Timorată. Speriată. Dar plină de speranțe în ”doamna doctor”. Dacă aș vedea-o i-aș zice însă primul meu gând când m-a negat și pe mine, și pe anxietatea mea: «Păi, futu-ți Dumnezeii tăi, normal că e calm, eu sunt nedormită de săptămâni și mă macin pe dinăuntru, tâmpito care crezi tu că vindeci oameni!».

Am reușit ”să mă liniștesc”, să vorbesc cu ea. Deși ea mă trata în continuare ca pe un junkie care vrea o doză. Eu nu vroiam doza. Nici pastile. Eu știam cumva că am nevoie de ceva consiliere. Și în speranța că de a doua zi – era duminica seara – o să mă vadă ceva medici, am hotărât să rămân internată. Am rămas vreo 2 ore!

Hotel California – you may never leave

Claudia Dumitru desene pe hartie 3Cum e acolo? Vreo 15-16 paturi cu femei care nu pot dormi. Majoritatea vor pastile de somn și se roagă de personalul medical să le dea. Când zic personal zic două tanti cu empatia unei găleți cu zoaie. Cu umanitatea unei cărămizi. Două tanti care nu se sinchisesc să te ajute, că le trezești din somn. Două tanti de care ți-e un pic frică. Ei, dar măcar sunt condiții, nene! O toaletă în care miroase a căcat, a pișat și a țigară, că acolo fumează pacientele fără somn. O femeie de serviciu imbecilă care face curat și trântește toate alea (DIN TABLĂ!) într-un salon de ”nedormite” în miez de noapte. O asistentă-șefă care amenință că «mai vii tu!» când îi spui că vrei să pleci. ACUM!

Da, așa am făcut. Vorbisem cu ai mei. Știau că sunt acolo. Vorbisem cu iubitul meu și îl rugasem să vină să mă ia, că nu pot sta. Că dacă stau, mor acolo. Și plângeam la telefon, rugându-l să nu mă lase acolo. Și plângeam cu gândul că mi se descarcă telefonul. Îl imploram ca o sălbatică, ca o prizonieră într-o închisoare jegoasă să facă tot ce e posibil să mă scoată de acolo! Pe măsură ce timpul trecea și el nu mai ajungea – era iarnă cu troiene și distanța era mare – ”scenaristica” mea deja îmi dădea palpitații. Dar și asta mi se nega cumva, că eu eram pompată de somnifere. Deja mi-era rău şi fizic. Deja mă gândeam că rămân acolo. Deja credeam că n-o să-i mai văd nicicând pe oamenii pe care îi iubesc. Gata! Sunt nebună și rămân acolo!

Claudia Dumitru desene pe hartie 4Era trecut de 3 noaptea. Când am auzit-o pe asistenta-șefă – pe care am avut tupeul jegos s-o trezesc, nesimţita de mine! -«Tot aici o să vă întoarceți, am mai văzut eu așa!» mi-am jurat că fac pe dracu-n patru să nu fie așa. Ieșirea din spital s-a făcut cu trecere pe la ”doamna doctor” care s-a uitat la mine și mi-a aruncat un: «Eu vă semnez, să știți. Dacă vreți să vorbiți cu un terapeut, veniți mâine că e ”cutare”.» Am venit la cutare, a doua zi, că dimineața vine repede când nu dormi. ”Cutare” mi-a zis să mai fac o dată analizele endocrinologice, deși aveam la mine vreo 3 buletine separate. Așa că l-am băgat și pe cutare în mumă-sa și am hotărât să întreb în stânga și-n dreapta de psihologi. Și am ajuns la «Un psiholog. Vai, ce nenorocire! Auzi tu, să mă duc eu la psiholog! »

Întoarcerea în prezent 

Acum aproape un an mi-era frică de mine, de faptul că ”urmează” să merg la psiholog. Să aflu. Să descopăr. Să mă schimb. Să mă ajut. Nu știam să mă ajut, că fugisem de asta mereu. Eu doar îi ajutam pe alții! E mai simplu să te uiţi la alţii decât la tine! Dar am cooperat. M-am deschis. Am lucrat. M-am chinuit. I-am chinuit și pe cei de lângă mine, că aveam de reinventat un eu pe care cu greu l-au acceptat, un eu doar al meu, descărnat de alte euri, ale altora. Acum un an mi-era frică să fiu eu. Acum, de abia încep să fiu eu. Și pentru asta aș vrea să-i mulțumesc sistemului medical din România. Am învățat de la spartanul sistem că da, ce nu te omoară, te face mai puternic. «Ahou, ahou, ahou!»

credit foto (n.red.): desenele aparțin autoarei

Iulia Claudia Dumitru

Jobul mă definește ca fiind creator de content. Prenumele – întâmplător juxtapus astfel – mă definește drept cea mai puternică dinastie romană. Eu mă definesc (și mă laud mie și altora) cu creativitatea mea. Fac bani din scris și am ca hobby desenul. Atunci când nu sunt creativă, sunt anxioasă. Și vice-versa. (De abia învăț) să mă accept și-așa, și-așa.Gandesc prea mult. Întreb prea multe. Uneori vorbesc prea mult. Investesc în a mă cunoaște. Pe mine/mă/m. Consider că macro pornește întotdeauna de la micro. Încerc să fiu un micro bun.

Latest posts by Iulia Claudia Dumitru (see all)

2 Comments
  • Alex R
    June 1, 2016

    Uau,fara cuvinte…
    Bravo!

    Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

  • claudia
    June 1, 2016

    Sa inteleg ca in final doar psihologul te-a ajutat sa iti revii?
    se poate o adresa de e-mail unde sa iti scriu in privat?

    Like ori Dislike: Thumb up 3 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *