Singuratatea propriei decizii

De 0 Permalink

Woman in depression and despair crying on black dark © Evgenyatamanenko | Dreamstime.com

Majoritatea dintre noi suntem campioni la toate categoriile de autodistrugere.

Toţi am trecut prin stări de angoasă, am căutat şi găsit vinovaţi pentru toate pălmile încasate, ne-am privit în oglindă şi ne-am urât, blamat, am hrănit negativitatea parcă voluntar pentru a ne simţi mai puţin vinovaţi atunci când ne spunem: Nimeni nu mă iubeşte! Nimeni nu mă înţelege! Şi asta doar pentru că am căutat ”alinarea” unde nu trebuia.

De ce să dăm dreptate micilor voci malefice care ne repetă la infinit că nu valorăm nimic, că oricum indiferent de ceea ce am face suntem sortiţi eşecului?

Aveam, în urmă cu mulţi ani, senzaţia că sunt constant pe cale să mă înec sau că sunt o victimă a unui cotidian. De exemplu, într-un grup, când oamenii din jur îmi erau necunoscuţi îmi era frică: frică de imaginea mea, de ceea ce poate degaja şi de felul în care voi fi percepută. Nu aveam iniţiativă, eram nesigură, devalorizând sistematic centrele mele de interes, voind să am aceleaşi gusturi ca şi ceilalţi, ascunzându-mi sau mai grav, negându-mi ideile. Eram un fel de spectator al propriei mele vieţi. Frica de ridicol, de a deranja, de a şoca, de a fi pusă la colţ, de cuvintele celorlalţi mă paraliza.

Inconştient conştientă de faptul că mă voi îneca, am decis să ascult acele voci care îmi măcinau creierul, să le descopăr şi să le fac să tacă.

Dar, atunci când după o lungă absenţa decidem să revenim ”acasă”, iar interiorul este devastat şi sertarele sunt goale, nu vrem decât să evadăm. Cum te poţi simţi bine într-un haos şi un loc atât de inospitalier? În astfel de momente ne loveşte frenezia schimbării, avem nevoie de aer proaspăt, întreprindem zeci de lucruri, ieşim în lume, ne facem noi cunoştinţe, ne îndrăgostim, ne schimbăm mobila. Dar OROARE: la prima dificultate, la prima decepţie, ne simţim atât de rău, ne dezarmăm şi lăsăm unu, doi, trei intruşi în interior, şi devenim fazi. Suntem din nou bântuiți. Din nou ? Nu ne-am eliberat de fapt niciodată, nu ne-am pregătit pentru noi înşine, ci am pregătit ”locuinţa” pentru alţii.

Este o muncă colosală să revii să locuieşti în propria ta viaţă interioară. Vreau să decorez, dar cine sunt eu? Ce îmi place? De unde să încep? Sunt un cochiaj vid, o oglindă în faţa unei oglinzi.

Festina lente. Am acceptat necunoscutul, mi-am acceptat temerile, am acceptat că trebuie să aştept. Am refuzat să mai plonjez în vieţile altora doar pentru a evita să mă înec în propriul pahar cu apă.

Mi-am stabilit priorităţile, am conturat imaginar persoana care sunt versus persoana care mi-aş dori să fiu. Am avut curajul să întreb, să mă exprim, să polemizez. Mi-am lansat provocări, am stabilit că limitele nu există… Într-un cuvânt am decis să părăsesc zona mea de confort! Şi e atât de bine, de eliberator!

Acum, privind retrospectiv, realizez că nu aş fi reuşit să mă eliberez, să rup lacătul dacă nu aş fi acceptat această nevoie de vindecare, dacă aş fi continuat să mă mint frumos, să fiu ceea ce alţii doreau să fiu.

”Be yourself no matter what they say”

Foto copyright Dreamstime.com

Ramona Portan

Ramona Portan

Dacă ar fi să spun despre mine aș rezuma astfel: "Să încerci mereu. Să eșuezi mereu. Nu contează. Încearcă din nou. Eșuează din nou. Eșuează mai bine"(S. Beckett). Râd mult, mereu, din orice și se spune că râsul meu e molipsitor. Mă dezarmez doar în fața privirii inocente și profunde a copilului meu. De 5 ani vorbesc franceza cu accent ardelenesc și română cu accent franțuzesc.
Ramona Portan

Latest posts by Ramona Portan (see all)

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *