Spray cu piper

@dreamstime.com

@dreamstime.com

Încep partea a doua a agresivității mele spunându-vă că s-a întâmplat un lucru extraordinar: vecina de jos se mută. Ba mai mult, se mută acuș-acușica. But wait, there’s more: se mută și apartamentul va fi nelocuit niște ani până iese la pensie proaspăta proprietară și vine aici. Aici în blocul care ”bubuie” de la o bandă de alergat. În apartamentul în care aripile unei molii zbătându-se pe tavan produc ecoul unui elicopter ce își prinde elicea într-un copac. În apartamentul de sub apartamentul în care oamenii joacă curling cu șenile de tanc. Desigur, doamna cu pricina nu știe în ce se bagă, dar despre asta povesti-vă-voi când fi-va cazul. Până atunci, astăzi vă spun despre momentul când s-a produs declicul în mintea mea cea conștientă și am realizat că sunt agresivă.

Desigur eram de multă vreme, dar găsisem multe pături pe care să le arunc peste agresivitatea mea, ca-n armată, s-o bulucesc acolo și s-o iau la pumni și picioare, păstrând-o tot în, și către mine: fumat, alcool, mâncare, frică transformată în anxietate, și-or mai fi câteva. Până la 32 și ceva de ani am fost victima absolută. A tuturor, pentru că eu trebuia să fiu cea mai de treabă, cea mai ajutătoare, cea mai ascultătoare a necazurilor altora. Știu bine cum eram și știu bine că în apogeul agresivității mele, care de data asta ieșea din mine către alții, am ajuns să urăsc victimele și plângăcioșii. Adică pe mine, cea din trecut. E foarte interesant cum observi din exterior anumite comportamente. Inclusiv cicluri de viață atât de dominate de dorința de a fi victimă încât omul ăla atrage numai nenorociri asupră-i doar pentru a avea ce să ducă, el, eroul și de ce să se plângă el, cel care n-are noroc, dar își duce nenorocul. Sau la polul opus, vieți atât de dominate de frică transformată în agresivitate, încât omul caută și rămâne în conflicte doar pentru a descărca niște tensiuni acumulate. Ei, și iată-mă ajunsă la mine din clipa în care victima plângăcioasă a ripostat, devenind agresorul puternic. Agresorul puternic pe moment, căci după conflict, deveneam o micuță victimă, plângându-mi de milă – și mie, și altora.

În dimineața aceea aflasem o veste medicală nu tocmai bună în ceea ce-o privește pe mama, dar asta n-are relevanță decât foarte puțin, mai încolo, vă explic eu. Eram, așadar, cu mama după aflarea veștii, în curtea unui market. Intrasem pe pilot automat. Sau mai bine zis, până într-un punct, pe pilot automat. Una bucată posesoare de mașină super-scumpă – menționez asta, și da, generalizez și desenez o stereotipie – are senzația că dacă are bani, lumea e a ei și mai că intră-n mine. O claxonez și o gratulez cu ceva despre familia ei, în mașina mea. Doamna se dă jos, vorbind la telefon (pentru că, da, după ce că luase permisul pe pile, că altfel nu văd cum, ea vorbea la telefon, și mai devreme). Și începe a-mi ura, pe principiul: ”Mie tata mi-a luat merț și mi se cuvine orice, da? De ce căcat îmi strici tu ziua, om de rând? Evită-mă, tu, boschetaro!”. Aici victima din Iulia s-a răsculat. M-am dat jos și eu, și după o porție zdravănă de ”ba pe-a măicuței tale, fă!” – mai precis: ”După ce că produceți accidente și nu știți să conduceți, mai și vorbiți la telefon, tot dvs. faceți gât?”. Menționez că asta a fost probabil cea mai politicoasă frază, că na, și ea a dat și eu am plusat. Eu îi spuneam că ar trebui să aibă pliscul mic, că ea de de vină, și Merța mi-a zis-o elegant dân poignet: ”Tu nu te uiți cum ești îmbrăcată?” Deci, stereotipia fusese bine stabilită.

Și numai ce-o văd că vine către mine, gesticulând și urlând. În momentul ăla în care am crezut că vine să-mi dea vreo două, am scos tot din poignet, spray-ul cu piper din buzunar, și ”puf!”. Din păcate n-am reușit decât să-i dau lateral-spate. Iulia cetățeanul responsabil (de fapt speriat ca dracu’, că doamna tot dădea telefoane, am aflat mai încolo cum e unsă și da, aveam de ce să mă tem) a sunat la Poliție și tot Iulia a luat amendă, că spray-ul trebuie folosit doar când te simți în pericol. M-au cuprins revoltele și pe milițieni, că pericolul e se pare când ai deja toporul în tâmplă, dar mai ales pe Merța mincinoasă care de cum ajunsese Poliția (la vreo 30 de minute) tușea de mama focului de la spray-ul luat ”în spate”, după spusele ei, și se victimiza toată, asta după ce până la venirea Poliției cânta mai sus ca Mariah Carey. M-a cuprins și-un fel de silă când mama mi-a zis că poate ar trebui să le spun polițiștilor că am aflat o veste proastă și de asta. Adică cum? După ce că ea mă provoacă (am rămas cu mulțumirea că polițiștii i-au zis de câteva ori că ar trebui să tacă dacă tot conduce prost, că cine știe cum dă peste altul care…) să devin eu victimă, să mă milogesc? Să cer clemență? Mai bine pe rug! Mă rog.

Momentul a trecut atunci și nu l-am digerat prea bine. Și pentru că nu l-am digerat, a mai venit un altul. De astă-dată în parc, cu câinele după mine – una bucată pitică de până-n 8 kile – când mă trezesc cu ditamai dulăul de vreo 30 de kile peste potaia mea. Stăpânul câinelui mare, pasiv ca România la alegeri, se bucura de la 20 de metri, de libertatea câinelui său călare peste al meu, în timp ce al meu era agresat și se făcuse mic printre picioarele mele. Iulia puțin speriată i-a zis domnului o dată, de două ori, de trei ori: ”Vă rog să vă chemați câinele!” și încerca să plece. Când Iulia a realizat că România-i proastă și tot cu PSD votează, a zis: ”Luați-vă câinele acum, că-i dau cu spray cu piper!”. Eeeee, atunci pasivitatea lu’ nenea nu mai fuse. Atunci s-a urnit să vină să-și ia câinele, cu pași apăsați, gratulându-mă direct cu: ”În cine morții tăi dai tu cu spray, fă?”. Waaaa! Coaie, cum să-ți spun, pe Iulia care se speria de tine trebuia s-o cauți acum niște timp. Că Iulia de acum s-a înfipt bine-n pământ, s-a făcut ”cocoș”, a scos spray-ul, și-a băgat câinele în spatele ei și a zis doar așa ”întâi în tine, căcatule, și-apoi în câinele tău, în voi o să dau cu spray!” Poate așa o să știți data viitoare să respectați și libertățile altora.

iuliaDesigur, nenea a plecat tot urlând că el își iubește câinele și cum să-i dau eu cu spray. Iulia revoltată care avea draci de aruncat afară spunea și ea că tocmai de-aia va da cu spray, că și ea își iubește câinele. În fine, ne-am morțuit reciproc. Am luat câinele meu și m-am îndreptat către alte locuri. Nenea – cu câinele pus în lesă de data asta – a mai avut o tentativă de a veni către mine. M-am oprit, m-am întors cu fața la el, dreaptă ca la armată, și i-am făcut semn să vină, ca Neo în Matrix. Desigur, cine se pune cu nebuna?! A plecat.

Da, și Merța, și iubitorul de câinele lui, disprețuitorul de câinele altuia au plecat din viața mea. Dar întâlnirile acestea m-au făcut să mă întreb unde dracu’ e norul ăla deasupra capului meu, de-l văd doar ăștia și eu nu? M-a ajutat tot terapia să ajung ușor-ușor la concluzia că sunt un fel de agresor de reacție. Adică atac prima și foarte rău când simt că sunt atacată. Adică nu mai las să fiu atacată. E o etapă.

Am fost pasiva care exista doar ca să-i mulțumească pe alții, am fost victima în care s-au descărcat toate furiile și neputințele altora. Mi-am canalizat agresivitatea către mine, căci nu-mi permiteam către alții. Și-acum, când ea a ieșit, a ieșit ca formă de reactivitate la acțiunile altora. Nu e o scuză faptul că atac pentru a mă apară și nu atac pentru a ataca, dar e o etapă. Nu e o scuză faptul că dacă mă agrsează X, tot pe X îl voi agresa, și nu pe Y, pentru că până și-n agresivitate am un pic de ”calcul”, a nu face altuia rău, a da celui care mi-a dat, cu un fel de justiție – desigur, o justiție deloc necesară, atunci când înveți să fii atât de asertiv, încât nu mai ai de ce să mai recurgi la agresivitate.

Sunt în etapa în care exersez asta zilnic. Uneori îmi iese, alteori mai puțin. Dar știu că voi reuși, că e doar o etapă. Cum au fost toate. Etapa de agresor, de care Iulia cea veche a avut nevoie să-și demonstreze că poate, pe care Iulia o conține, dar o controlează. Etapa în care Iulia care a strâns energii, și a ajuns să le arunce afară, să nu își mai cicatrizeze propria carne, etapa în care Iulia se iubește mai mult. Oricum ar fi, Iulia a devenit acum ceva timp, agresor. Și Iulia a ajuns, cu ajutorul terapeutului să își lucreze stările. Conștient, fiindcă e mai greu până se schimbă procesul cognitiv, mai întâi e voit și-apoi vine de la sine.

Iulia s-a abținut când a mai întâlnit oameni în zile mai rele– pentru că, să fim serioși, pe lângă imbecili, există și oameni cu zile mai rele – și a învins impulsul de a zice vreo două, și tot ca Neo din Matrix, Iulia a început să observe conflictul formându-se, și n-a mai stat în el, ci l-a ocolit. Iulia este un agresor aproape adult. Cu mici pendulări, între stări de victimă și stări de agresivitate. Dar cu remedii pentru asta. Una dintre ele e scrisul. destul de mult dacă mă uit la textul ăsta… așa că mă opresc.

Iulia Claudia Dumitru

Jobul mă definește ca fiind creator de content. Prenumele – întâmplător juxtapus astfel – mă definește drept cea mai puternică dinastie romană. Eu mă definesc (și mă laud mie și altora) cu creativitatea mea. Fac bani din scris și am ca hobby desenul. Atunci când nu sunt creativă, sunt anxioasă. Și vice-versa. (De abia învăț) să mă accept și-așa, și-așa.Gandesc prea mult. Întreb prea multe. Uneori vorbesc prea mult. Investesc în a mă cunoaște. Pe mine/mă/m. Consider că macro pornește întotdeauna de la micro. Încerc să fiu un micro bun.

Latest posts by Iulia Claudia Dumitru (see all)

3 Comments
  • bonifaciu lazau
    December 28, 2016

    Deci, vezi ca nu e obligatoriu sa mearga piperul pe caine. E cam 50%/50%.

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 1

  • Alfaman
    December 29, 2016

    Cand aud ce limbaj au tipele, oricat de atragatoare ar fi fizic, mi se naruie libidoul.

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 1

  • maria
    January 3, 2017

    Vreau si eu numele terapeutului tau cam din aceleasi motive. Sunt curioasa daca va reusi sa scoata dracii si din mine. :)

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *