Sunt control-freak, dar mă tratez

moartea-si-pierderea-controluluiÎn dimineața asta m-am trezit plângând că murise iubitul meu.

La fel ca orice sentiment trăit de mine, la fel ca orice lucru pe care îl fac, și durerea unei întâmplări din subconștient a fost intensă ca dracu’. Atât de intensă încât vreo 20 de minute, cât încă abia ieșea soarele afară, eu am rămas ”paralizată”, privindu-l, cu lacrimile curgându-mi șiroaie și inima strânsă, ca un copil speriat. Când perna era udă de tot, și mă încălzisem rău de tot, lipită de el, m-am detașat puțin. M-am împins spre marginea patului. Încă îl priveam. «Ei, dar ce dracu’ nu mă opresc din plâns! E vis, mă! E vis! Uite-l aici!» Spre finalul plânsului, durerea căpătase și-un fel de vinovăție  – «până la urmă, de ce naiba ”l-am omorât” în vis?!» Și nu doar că ”l-am omorât”, dar visul ăsta fusese atât de lung și atât de ”complet” că m-am speriat și pe mine.

Se făcea că el aflase că are o boală nașpa. În fragmentele din vis, ne ”întâlneam” prin casă; el era trist și eu veselă. Știi momentul ăla când te prinzi că visezi și-i spui creierului tău să se trezească dracului? Sigur că-l știi! De data asta nu doar că încercam să mă trezesc, dar încercam să-i comand minții mele, măcar să nu mai fie personajul meu atât de vesel. Așadar, eram amândoi, în vis. Într-o altă secvență, eram pe hol și eu l-am privit în ochi și l-am întrebat: «Boala asta a ta ce înseamnă? E gravă?» El din vis mi-a spus că da, că mai are o săptămână de trăit. Am simțit cum mă golesc pe dinăuntru. Și e atât de proaspătă amintirtea acelui sentiment, că îmi vine să plâng și-acum. Și dacă până acum, toate ”morțile” celor dragi mie fuseseră fără lux de amânunte, de data asta era ciudat și macabru de-a dreptul. Și, ca un comatos, nu reușeam să mă trezesc. Nici să schimb visul, să nu moară. Să fie așa o boală care trece. Dar nu! Visul a prezentat un film în care, în acea ultimă săptămână eu existam să-i alin lui suferința. Și el murea ușor-ușor. Și eu la fel, doar că rămâneam vie. Și veneau moartea, și înmormântarea, și vorbitul cu oamenii cu care lucrez să înțeleagă situația, și lăsatul câinelui câteva zile la altcineva, și sunatul rudelor lui și ale mele. Și totul cu detalii atât de palpabile încât mă simțeam obosită și ruptă de durere, acolo, în somn. Detalii precum spălatul lui, ultima discuție, ultima zi, ultimul sărut, el în capelă, eu nemaifiind eu – toate erau aproape vii. Trecuse timpul în vis și mă dusesem la terapie, și vorbeam acolo despre cum nu are sens nimic. Nimic din ce se întâmplase. Nimic din viața mea, fără el…

Și m-am trezit.

Și l-am privit, exorcizând toată durerea visului, prin lacrimi. Și-apoi m-am întors cu spatele la el, cu ochii către soarele care ieșise. Demult, aș fi lăsat sentimentele astea să fiarbă pe dinăuntru, să mă doară. Fără a înțelege nimic din ele. Demult, aș fi pus presiune pe mine, să termin odată cu plânsul. Să revin în realitate. În conștient. Demult, aș fi fost atât de anxioasă încât n-aș mai fi adormit. De data asta, însă, am avut încredere în ce vrea să-mi spună creierul meu, chiar și-atunci când dorm, și mi-am zis «Dacă mai adormi, bine, dacă nu, nu. Dacă plângi până nu mai poți, aia e!» Întrucât câinele era într-o stare ciudată – probabil îi transmisesem ceva – și întrucât se trezise și iubitul meu, m-am ridicat și m-am dus, împleticindu-mă de somn, în sufragerie. Înainte de a închide ușa dormitorului nostru, l-am mai privit o dată și am răsuflat ușurată.

M-am întins pe canapeaua din sufragerie și am invitat cățelul să urce pe mine. Stă deseori pe spatele meu. Și acum, aveam nevoie de apăsarea greutății ei, ca să mai echilibreze din apăsarea de pe dinăuntru. Am deschis tv-ul. Am văzut că trebuie să renunț la băuturile fierbinți. Meh! Mă uitam la tv, dar prin tv, și din când în când mai auzeam fragmente din știrile orei 7. «Ce chestie, unele lucruri nu se schimbă! Ăla de la PRO tot mă enervează și aia tot se bâlbâie ca dracu’!» Și-apoi fragmente din mintea mea: «Doamne, ce vis! Îngrozitor. Dar de ce oi fi visat în halul ăla?» Și-apoi iar întrepătrunderi de știri cu gândurile mele. Și am simțit cum adorm. Brusc și conștient. Și visul s-a continuat. Eram în cabinetul psihoterapeurului meu. Plângeam și spuneam că viața mea nu mai are sens. Că  după ce murise el, aflasem că sunt însărcinată. Și-mi aminteam în vis că fusesem fericită, că aveam totuși copilul lui. Dar apoi, eram iar la terapie, pierdusem sarcina și plângeam în hohote, că nu fusesem în stare să-l țin nici pe el ăn viață, și nici pe copilul nostru.

Și m-am trezit. De-a binelea.

Da, acum ceva timp descoperisem la terapie că frica mea de moarte – de moartea mea – e corelată câteodată cu frica de a-mi trăi viața. Complet. Aici și acum. Dar cel mai mult întotdeauna m-a durut frica de moartea celor din jurul meu. Credeam până acum că mă tem de moartea celor pe care îi iubesc dintr-un fel de egoism. Să nu rămân eu în urma lor, să fiu nevoită să trăiesc cu durerea aia. Dar acum, mintea mea m-a mai ajutat puțin. Lăsând-o să ”foreze” în liniște (apropo, vecina, scuze de rotopercutorul ăla la 7 dimineața!) a mai scos la iveala ceva. Durerea lăsată în urmă de cei ce mor are și-o umbră lângă ea, o vinovăție că EU nu i-am ținut în viață. Un fel de capacitate de Dumnezeu ce este în mine, pe lângă doza aia de egoism și narcisism. Un fel de eu ”am capacitatea să omor și mai ales, să țin oamenii în viață”. Și-am stat apoi, pe canapea, cu ochii-n tavan. Câinele se mutase jos. Și mi-am dat seama de valențele ”control-freak-ului” din mine. Oh, până unde ajung ele! Până la a ține oameni în viață. Și mi-am dat seama de unde a venit și visul, din mâlul subconștientului: trec printr-o perioadă atât de ”schimbabilă”, și cu atâtea lucruri pe care nu le pot controla, încât mintea a ”copt” cel mai urât coșmar, pe care eu să-l gestionez – moartea bărbatului pe care îl iubesc, și viața după el.

Iulia Claudia Dumitru

Jobul mă definește ca fiind creator de content. Prenumele – întâmplător juxtapus astfel – mă definește drept cea mai puternică dinastie romană. Eu mă definesc (și mă laud mie și altora) cu creativitatea mea. Fac bani din scris și am ca hobby desenul. Atunci când nu sunt creativă, sunt anxioasă. Și vice-versa. (De abia învăț) să mă accept și-așa, și-așa.Gandesc prea mult. Întreb prea multe. Uneori vorbesc prea mult. Investesc în a mă cunoaște. Pe mine/mă/m. Consider că macro pornește întotdeauna de la micro. Încerc să fiu un micro bun.

Latest posts by Iulia Claudia Dumitru (see all)

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *