Tu, anxiosule!

Anxious
Ce e-n mintea unui anxios? Uf, dar ce nu e! E totul. Totul din trecut. Totul din prezent. Tot ce ar putea fi în viitor. Totul legat de el, totul legat de alții. Tot ce a fost, este, va fi, tot ce ar putea fi.
Până la 31 de ani, credeam că serile când puneam capul pe pernă și-mi veneau în minte scenarii apocaliptice legate de oamenii din viața mea sunt consecințe ale unor zile mai proaste. Gândeam că așa e mintea mea și că aș face bine să-mi alung gândurile sinistre. Le grupam frumușel și elegant sub preș și până la următorul scenariu, totul era mi-nu-nat. Iar ele… ele rămâneau acolo și făceau pui. Până la 31 de ani, credeam că momentele alea în care simțeam o presiune imensă ce radia din piept către cap și stomac sunt mofturi. Până la 31 de ani credeam că momentele mele de descărcare prin plâns, plâns până la durere, plâns până la transpirație, plâns până aproape de leșin, sunt o isterie. O copilărie. Un fel de răsfăț al copilului ăluia care la fel, plângea de mic, ”fără motiv” și-și speria părinții.
Finding yourself
Până la 31 de ani am crezut că sunt in charge. Am crezut că sunt șefă peste corpul, mintea și sufletul meu. Orice moment de depresie și orice moment de anxietate n-au avut voie să dureze mai mult de o zi. Până când eu cel real de pe dedesubt, ăla îngropat sub preș s-a revoltat. Probabil că nici nu prea mai avea loc sub o pojghiță de carpetă sub care se tot adunau și se tot adunau. Dureri, frustrări, neiertări, lacrimi înghițite, crize de nervi, sperieturi, drame reale sau inventate, frici, spaime. Ale mele și ale altora. Și când mormanul s-a făcut mare-mare, covorul a-nceput să se clatine și parchetul de sub el să trosnească. Desigur, aveam două opțiuni: 1) să intru în renovări capitale – nu e simplu să montezi schele noi pe un schelet de 31 de ani; 2) să las dracului mofturile astea de copil alintat și să mai adun un făraș de ici, unul de colo, lăsând loc pentru mormanele viitoare de praf sub covor. A doua opțiune – nu mi s-a părut viabilă. Pe asta o făceam de 31 de ani și experimentasem cu vârf și-ndesat consecințele. Așa că, pentru prima dată am acceptat că vreau covorul ăla să fie magic. Că nu mai vreau praf acolo. Că nu merit mizeria adunată. A fost primul pas către procesul de reinventare. A fost primul pas către acceptarea faptului că sunt un om ce suferă de depresie și anxietate. Procesul terapeutic nu e scurt, dar e minunat. Și îl simți pe pielea ta, cu fiecare pas. Dar despre asta, poate mâine. Hai mai bine să spun cum e până aici. Că tot sufăr de un mic sindrom al justițiarului, că tot sper într-o lume mai bună, că tot lupt cu tărie să nu mă mai identific cu durerile altora; hai să spun cum se simt depresia și anxietatea, pentru aceia care le simt dar nu-și dau voie, sau pentru aceia care zic în gând: «Am luat-o razna! Sunt nebun! Sunt singurul nebun pe lumea asta și nimeni nu mă înțelege!»

1. Încep prin a-ți spune că nu! N-ai luat-o razna. Nici nu ești nebun și sunt mulți care te înțeleg. Dar nu știu ce să-ți spună. Nici măcar eu, care am trecut și voi mai trece prin terapie, prin reconstruirea procesului cognitiv, prin cvasi aceleași drame, nu știu ce să-ți spun. Despre ”laici” ce să mai vorbim! E un chin pentru un om care nu știe ce e aia anxietate sau depresie să te facă să te simți mai bine. Și, deși n-o să-ți convină asta: nu e treaba nimănui să te facă să te simți bine. Doar a ta cu tine. Și poate doar a psihologului.

2. Apoi continui cu câteva ”de-ale mele”. În cazul meu, anxietatea e uneori atât de prezentă încât se lasă cu palpitații, isomnii, paranoia pe ici pe colo și lipsa creativității. Eu oricum somatizez mult, așa că, un atac de panică se poate simți și în cel mai ”mărunt” lucru din viața mea – plimbarea câinelui, de exemplu. S-a întâmplat de multe ori să mi se pară că nu am fost atentă cum trebuie la câine. Că acel metru dintre ea și vreun dulău nu e cât trebuie de lungă. Că roțile unei mașini au trecut prea aproape. De-aici începe cascada de scenarii, de-a dreptul palpabile, ca trăire – ” Dulăul o înșfacă, o omoară/ Mașina o calcă sub ochii mei neputincioși/Lesa se rupe și o pierd”. Să zicem că partea dintre ghilimele a fost o variantă minimal. Pentru că fiecare fir descris e cu multe detalii. Cu multe planuri în adâncime, ca… ”narațiune”. Cu multe concluzii și consecințe. Imaginare. Posibile. Potențiale. De fapt, nu tocmai…

3. Pentru că da, mintea unui anxios va crea (nu despica!) firu-n 1000. Dacă ai un anxios acasă, nu trebuie să-i spui tu că a greșit. El probabil că știe asta și își face mustrări, ba deja se autopedepesește/autosabotează pentru ”greșeală” și mai ales pentru consecințele alea imginate, la care nu a ajuns deja. El știe că nu a ajuns. Că nici nu va ajunge. Dar poate fi sigur? Am văzut o glumiță pe net zilele trecute, ce descria perfect procesul cognitiv al unui anxios:

”Anxietate- Dacă se întâmplă cutare lucru?
Rațiune-Eh, imposibil să se întâmple!
Anxietate- Dar dacă totuși se întâmplă?
Rațiune- Nu e posibil! N-are cum!
Anxietate- Să presupunem că se întâmplă totuși…
Rațiune?- Vai! Asta chiar se va-ntâmpla!”
Accepting yourself
4. Cam așa e anxietatea. O frică de ”ceva rău stă să se întâmple!”. Noaptea cu lovitura de stat din Turcia n-a fost albă doar pentru cei de pe Bosfor. Vreo 3-4 ore un anxios – nu dau nume – deja gândea scenariile de genul : Război. Moarte. Singurătate. Moarte. Frică. Moarte. Anxietatea mai e și o teamă că ”ceva ți s-ar putea întâmpla și ție”. Același anxios scana ieșirile de urgență dintr-un mall plin de oameni, la câteva săptămâni de la Colectiv. Un anxios. Cu fricile lui.

5. Dar anxietatea cunoaște multe fețe. Cunoaște fața depresiei, atunci când stai mult cu ea și o lași să-și facă de cap. Mentalizând cum au fost/și sunt anxietatea și depresia în cazul meu, aș putea afirma că depresia a apărut atunci când anxietățile n-au reușit să mă scoată la suprafață. Sau mai bine zis când nu m-am lăsat eu. Când am stat în ea, ca-ntr-un mâl, și n-am făcut nimic, m-am resemnat. Dar anxietatea mai poate fi paranoia – de câte ori am avut senzația că sunt urmărită pe stradă? Că nu sunt singură în casă? Că în spatele ușii de la lift… ați prins ideea! Anxietatea mai e și furie. Răutate. Irascilibitate. De cele mai multe ori aruncate către cei din jur, ca și cum din ei s-ar întoarce de unde au plecat. Pentru că de fapt, atunci când au fost furii aruncate altora, mie încercam să mi le arunc. Da, mintea lucrează și așa! Când ți-e frică să te privești în oglindă, creezi o oglindă în ceilalți!

6. Mintea unui anxios lucrează mult împotriva lui. Mintea unui anxios va uita că anxiosul e mult mai mult decât gândurile sale negre. Va uita realizările acestuia și va aduna numai rezultatele negre. Atunci când am rămas fără job a doua oară, deja repetam patternul ”învățat”. Ăla în care era vina mea, în care eu sunt o ratată, în care orice aș face nu există o ieșire la liman. Și tocmai asta nu e de păstrat! Anxiosul – ca toții oamenii de altfel! – poate face multe. Și bine! Atunci când știe să facă echipă cu gândurile lui. Atunci când nu vede viața în negru doar pentru că are el o dispoziție nașpa, sau cutare i-a aruncat vreo vorba dureroasă. Atunci când nu vede oamenii ca fiind 100% de căcat doar pentru că au fost de căcat ”atunci demult” într- o privință, sau pentru că alți oameni au fost de căcat. Dar asta se trage probabil din ”lasă că știu eu! Dacă se întâmplă X sigur va fi Y, că așa a mai fost!”

7. E probabil anxietatea cea mai greu de acceptat. Aia în care ”data trecută când s-a întâmplat asta/s-a întâmplat cealaltă”. Aia în care ”anxiosul știel el mai bine”. Aia în care dacă – fii atent la scenariul următor! – se rupe lesa câinelui, pentru că eu sunt o imbecilă care nu-și dă seama că se va rupe, și o ghinionistă că am cumpărat lesa aia, tocmai pe aia! – câinele fuge, fuge speriat și ajunge în stradă. Iar eu nu reacționez. Iar câinele fuge speriat. Vine o mașină. Câinele se sperie. Mașina nu-l vede. Doamne, de ce nu am testat lesa aia la pet-shop? De ce nu am testat-o acasă? – De fapt, am testat-o, ba chiar am ales lesă pentru categorie dublă de greutate! – Câinele e călcat de mașină. Moare până la veterinar. Pentru că abia o iau în brațe. Abia fug până la mașină. Ambulanța veterinară nu răspunde. Vine greu. E aglomerație. Nu mai au ce să-i facă. Moare. Totul se duce dracului. Pentru că eu voi fi mereu tristă și deprimată și mă voi învinovăți. Și iubitul meu va crede că e vina mea. Și o să-mi pierd jobul, relația mea se va duce dracului, părinții mei vor crede că eu sunt o incapabilă, eu o s-o iau razna. Ajung boschetară, pe străzi. O să fiu nebuna aia care încă vorbește cu câinele ei care a murit. Fiindcă ea n-a fost în stare să…”

Cam așa-i pe scurt. Pe lung, e cu dureri multe, fizice și nu numai. Cu frici latente. Cu ezitări. Cu indecizii (cu ”hai și tu la plimbare, că eu nu pot singură!”). Cu trăit în trecut și într-un viitor apocaliptic. Dar nu în prezent. Că în prezent ești tu! Tu, anxiosule!
Loving yourself
Tu, anxiosule! Tu, care ai avut luni de nesomn. Tu, care ai înlocuit iubirea cu frica. Tu, care ai tresărit la fiecare zgomot. Tu, care ai fi băgat mâna-n foc că viața e urâtă. Tu, care ai crezut că viața ta în mâinile altora. Tu, care ai evitat să te vezi cu oamenii. Tu, care te-ai temut să-ți vizitezi familia. Tu, care ai evitat să îți exploatezi capacitățile. Tu, care ai înlocuit iubirea de sine cu mâncarea sau cu altceva. Tu, care te-ai învinovățit pentru tot. Tu, care nu ți-ai dat voie să trăiești. Tu, care ai acceptat că ai nevoie de alții. Tu, care ai învățat totuși să te descurci singur. Tu, care ți-ai călcat pe suflet și ai acceptat că ești puternic în timp ce ești vulnerabil. Tu, care ai vrut să-i faci bine pe toți. Tu, care ai uitat de tine. Tu, care ai învățat să te vezi. Tu, care ai început să te iubești. Tu, care ai început să trăiești. Tu, care deși mai aluneci către trecut sau te arunci în viitor, te tragi înapoi în prezent. Tu, care te accepți așa cum ești – anxiosule! Tu care ești mai mult decât anxietățile tale. Tu, care ești mai mult! Tu, care EȘTI! Tu!

Foto copyright Dreamstime.com

Iulia Claudia Dumitru

Jobul mă definește ca fiind creator de content. Prenumele – întâmplător juxtapus astfel – mă definește drept cea mai puternică dinastie romană. Eu mă definesc (și mă laud mie și altora) cu creativitatea mea. Fac bani din scris și am ca hobby desenul. Atunci când nu sunt creativă, sunt anxioasă. Și vice-versa. (De abia învăț) să mă accept și-așa, și-așa.Gandesc prea mult. Întreb prea multe. Uneori vorbesc prea mult. Investesc în a mă cunoaște. Pe mine/mă/m. Consider că macro pornește întotdeauna de la micro. Încerc să fiu un micro bun.

Latest posts by Iulia Claudia Dumitru (see all)

5 Comments
  • Alexandru
    August 4, 2016

    Mă recunosc în fiecare cuvânt. Fiecare. Și aș putea adăuga la ele încă alte mii.
    Perfect (de)scris.

    Comentariu apreciat. Like ori Dislike: Thumb up 6 Thumb down 0

  • Sky80
    August 5, 2016

    Articolul tau m-a izbit in cel mai ascuns colt din suflet. Asa cum spune Alexandru mai sus, ma recunosc in fiecare cuvant.
    Mai ales cand spui ‘tot lupt cu tărie să nu mă mai identific cu durerile altora’.
    Finalul mi-a dat un suflu de aer si iti multumesc pt asta.

    Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

  • gentiana
    August 5, 2016

    Dar cand ai si un copil anxios ca tine (cazul meu), ai facut tot ai crezut ca trebuia sa nu iasa asa, l-ai incurajat cat ai putut, dar amprenta genetica si-a spus cuvantul, si iti spune ca l-ai crescut prea bine si ca nu poate riposta cand i se vorbeste urat. Dar lumea are nevoie si oameni de genul asta clar, si te admir ca esti asa sincera cu nume si prenume, probabil ca suntem multi, doar ca nu recunoastem, relaxarea incepe de la rostirea adevarului.

    Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

  • Mihaela
    September 29, 2016

    Am inceput lupta cu mine si cu ea(anxietatea).Nu stiu cum va fi.Mai pot spera la rezultatul terapiei?Sunt extrem de determinata caci simt ca imi pune viata in pericol.
    Hipertensiunea este deja prezenta.

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 0

    • Andrei
      October 13, 2016

      @Mihaela, daca cedezi vei cadea si te vei deparata de linia subtire a normalului din ce in ce mai mult. Iar dupa ce vei trece de un anume punct, va fi foarte, foarte greu sa mai gasesti cale de intoarcere.

      Acum 2 ani ma gandeam zilnic ca o sa ma arunc de la etajul 9. Cand aveam gandul asta ma speriam f rau si incepeam sa beau. Mult. Foarte mult. Realitatea era pentru mine ceva total abstract. Cazusem intr-un hau fara sfarsit.

      Nu stiam ce sa mai fac, totul isi pierduse sensul. Mi-am facut curaj, la indemnul ei, si am inceput terapia la psiholog. Si putin cate putin monstrii au inceput sa dispara, i-am pus in niste cutii bine inchise, ratiunea a inceput sa traiasca din nou si lucrurile au revenit spre normal, atat cat se poate. Inca mai muncesc la asta. Dar macar acum ma accept. Poate ca ma si iubesc. A fost f greu, dar s-a meritat. Important e sa ai rabdare. Multa rabdare.

      Numai bine!

      Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *