Un an. O lună

Getting into the yoga plow pose
Pe 31 iulie 2015 străbăteam Cişmigiul dinspre Ştirbei Vodă către Regina Elisabeta cu o mapă în mână; căldura mi se părea năucitoare, aleile absolut nesfârşite, iar cele 5 hârtii din mapă mă trăgeau în jos de parcă aş fi cărat un sac de ciment. Mi-a trebuit o jumătate de oră să mă târâi dintr-un capăt al parcului până la staţia de troilebuz.

O săptămână mai târziu făceam acelaşi drum încă şi mai greu, împovărată de cifrele din mapă; ele spuneau aşa: 1. Greutate -105.5 kg; 2. Vârsta corpului – 58 de ani; 3. Consum mediu de calorii – 2,437Kcal; 4. Necesar de calorii – 1,500Kcal; 5. OBEZĂ.
Ajunsă acasă, m-am privit mult timp în oglindă, apoi am recitit jurnalul alimentar pe care îl ţinusem timp de o săptămână, cântărind tot ceea ce mâncam, notând cu grijă fiecare ingredient şi cantitatea, dar liniştită în sinea mea că mâncam sănătos, fără prăjeli, multe fructe, puţină pâine neagră, mai tot gătit de mine personal, yupiii.

Poate că mâncam mai sănătos decât majoritatea, dar proastă şi neinformată tot eram. Pe când mă pupam singură-n oglindă că am înlocuit cina cu fructe- un castron generos de, să zicem, o juma’ de kil de cireşe – nu ştiam cât de catastrofală era decizia de a băga pe sub nas la ora 20-21 o asemenea cantitate de glucide degrabă făcătoare de grăsimi vinovate.
Dar eu nu mănânc mult, îmi spuneam negândindu-mă că poate, deşi nu glojdesc ca un porc, tot inger o cantitate disproporţionat de mare de mâncare pentru activitatea fizică redusă la un marş dintr-un capăt la altul al unei clase de numai 4 metri lungime, pus 3 doiuri în catalog şi scris 10 cuvinte pe tablă.

Medicul nutriţionist mă întrebase ce mă motivează. “Frica de boală şi moarte”, i-am spus cu toată sinceritatea. “Ştiţi că moartea e inevitabilă totuşi”, mi-a răspuns zâmbind. “Mai depinde şi cum mori”, i-am replicat povestindu-i varianta soft, pe repede-nainte a morţii mamei mele, femeie cumpătată, răpusă totuşi de un cancer pancreatic.

Poate că într-adevăr “frica păzeşte bostănăria”, cum par a crede mulţi români, iar dacă o face, n-ar fi rău să se instaleze mai devreme, atunci când nu doar kilogramele sunt mai puţine, dar şi anii împotriva cărora trebuie să lupţi.
Dacă încă mai credeţi povestea aia gogonată cu “simţitul bine în pielea ta”, poate vă întrebaţi cât de întinsă poate fi pielea aia înainte să înceapă să crape pe la colţuri.

Eu una aveam 47 de ani şi trupul cu mai bine de 10 ani mai ramolit. La fel este, cel mai probabil, şi cel al bloggeriţelor faşoniste obeze care vă spun că frumuseţea poate avea orice dimensiune, că puteţi fi sexy chiar şi când bateţi suta de kile iar din slipii voştri roşii se pot face nişte draperii decente pentru un geam de sufragerie sau că cine vrea să vă iubească are mai mult de ţinut în braţe, ca şi cum îmbrăţişările s-ar da la kil.

Sigur că puteţi fi atractive purtându-vă kilogramele în plus, aşa cum e sigur că iubirea e mai mult decât frichineala de prin cearşafuri, dar dincolo de sloganurile cu care news feed-ul Facebook-ului vă hrăneşte, rămâne o realitate a medicinei pe care nimeni nu o poate nega- grăsimea ucide lent trupul şi nu de puţine ori spiritul, asta dacă nu aveţi mare ghinion şi vă omoară instant, provocându-vă vreun AVC sau infarct înainte să mâncaţi tortul de 45 de ani.

“Bostănăria” mea a intrat în aşa criză anul trecut, încât luni de zile am cântărit tot ceea ce am mâncat, am încărcat sertarele frigiderului cu impresionante cantităţi de diferite salate, am dat iama în peşte şi am uitat gustul pastelor atât de dragi mie, m-am logodit cu brânza dulce degresată şi sunt într-o relaţie stabilă cu iaurtul de băut care uzurpă ades locul berilor soţului meu pe rafturile frigiderului.
Rezultatul? Un an mai târziu, pe 31 iulie 2016, după 8 luni de dietă şi 4 de menţinere, aceleaşi aparate au indicat 79 de kile şi o vârstă a corpului de 49 de ani, mai exact doar unul în plus faţă de cea biologică, steatozele hepatice şi pancretice au dispărut, traversarea Cişmigiului îmi ia 10 minute cu tot cu căscatul gurii la alergătorii de 45 de kile împodobiţi cu sacoşe de bărbi patriarhale.
Şi fiindcă la mine nu-i năzdrăvănie care să vină singură, de îndată ce am luat vacanţă, am început să cochetez discret cu ideea de a merge la sală. Iac-aşa mi-am spus într-o zi ori la bal, ori la spital şi am ales “balul”.

În prima zi m-am trezit în plin coşmar cu un antrenor care număra nemilos fiecare încercare patetică de a-mi smulge trunchiul către un unghi incert, în timp ce mare parte din burta mea atârna încă peste pernele aparatului, certă invenţie a unui torţionar care l-ar fi făcut pe infamul Torquemada să plângă ruşinat.
Cele 5 secunde cât trebuia să încordez muşchii spatelui stând pe burtă mi se păreau ore lungi de contorsionare sub unelte de tortură, iar când cădeam după doar 3 secunde cu nasul în saltea, plămânii stăteau să tâşnească printre coastele care şi aşa mă dureau de parcă abia aş fi încheiat un meci de box cu vreun campion de categorie grea al cărui sac de box aş fi fost.

Muşchi despre a căror existenţă nici nu ştiam măcar au început să mă doară, picioarele nu mă mai ascultau, incapabile să se mai flexeze din tendoane revoltate rămase contractate, isterice de dureri, păşitul a devenit pe cât de dureros, pe atât de ridicol, majoritatea deplasărilor mele semănând celor ale unui Robocop strâmb şi rebutat.
Pentru că suferinţa fizică nu era suficientă, încă din prima zi lângă banda pe care făceam prosteşti încercări de a-mi ţine echilibrul spânzurată de bare ca o înecată, în timp ce resturile unui bol alimentar voiau cu tot dinadinsul să-mi ţâşnească pe nas, m-am mai trezit şi cu o mamaie de vreo 65-70 de ani, veselă nevoie mare care s-a năpustit pe un aparat deosebit de ţopăitor, l-a setat la viteza maximă şi tule-o, s-a zdroncănit vreo dooj de minute.

După primele zile de adâncă umilinţă şi ruşine, cu dinţii strânşi să nu scape icnetele, gemetele de durere, strigătele de neputinţă sau înjurături la adresa antrenorului care mereu voia ceva de la mine -“încă 10 secunde”, “seria următoare facem cu 3 în plus”, “genunchii la piept, sus, sus, mai sus, până la piept”- mi-am dat seama de ceva – îmi plăcea de mine. Pentru prima oară după mulţi ani.

Am suportat cu oarecare jenă privirile dispreţuitoare ale unor tinere care aproape au leşinat când s-au trezit că împart vestiarul cu o “mamaie” strangulată în budigăi de fitness şi roşie la faţă ca un cur de maimuţă după un antrenament care pentru ele era echivalentul unei simple încălziri.
La fel de greu mi-a fost şi când am simţit privirile curioase ale unui bărbat oleacă mai vârstnic decât fiul meu cel mare fixându-mă insistent şi amuzat în timpul pateticelor mele încercări de a executa o serie de exerciţii care făceau bietele mele articulaţii, greu încercate de zecile de kile în exces, să trosnească mai ceva ca un revolver.

Am râs de mine public, m-am autoironizat şi am plâns de vreo două ori, dar când m-am trezit cu ganterele în braţe le-am ridicat ,,până la nivelul umerilor, nu mai sus”şi am săltat bara de 10 kile cum mi s-a spus, am tremurat ca o piftie jalnică trăgându-mi trupul spre o iluzorie verticală în braţele fleşcăite de contactul prelungit cu tastura şi lucrările de control, am ţopăit- hâţa-hâţa- cu genunchii la piept, unde deja aveam prea multe ţâţe şi nici nu ajungeam prea des fiindcă-mi stătea burta în cale, perversă cum e.

Azi se face o lună de când merg la sală. Mă dor muşchii antebraţelor şi nu mai ştiu cum e să nu am febră musculară, dar, paradoxal, MĂ SIMT BINE.
Ieri am desfăcut mâinile de pe barele benzii de alergat, am ridicat pumnii strânşi spre piept, am mărit viteza la 6km pe oră şi am alergat primele mele 10 minute. Când am oprit banda, ceva stătea să explodeze în mine. Mi-am băut apa, am aşteptat să se reaşeze lumea răsturnată de ritmul benzii şi atunci mi-am dat seama că nu stătea să-mi pocnească inima, era altceva- BUCURIA. Să fi fost MÂNDRIA?

M-am oprit în dreptul saltelelor ş i-am spus antrenorului că din cele 20 de minute de bandă 10 le-am, alergat – “Pentru o femeie de aproape 50 de ani e echivalentul unui maraton.” “Bravo! Vineri faceţi 15”, mi-a spus.

Am privit timid în jur; doi bărbaţi de vîrsta lui fi-miu mi-au zâmbit făcând semnul victoriei, alţii asudaţi icneau mai departe trăgând de fiare fără să ridice curioşi privirile ca să se hlizească holbându-se la mamaia mândră că a folosit bara de 10 kile şi a alergat 10 minute şi m-a trăznit o bănuială: m-au acceptat, am devenit una dintre ei. Aşa că am hotărât: la menopauză îmi las şi barbă.

Foto copyright Dreamstime.com

Lăcrămioara Bozieru

”În clasă e mai ceva ca la rodeo. Dacă nu te ţii bine, dar bine în şa, elevii te vor arunca jos de nu te vezi” -singurul sfat care mi s-a dat în prima zi în care am păşit într-o sală de cursuri ca profesor acum 20 de ani. De atunci şi până acum am călărit ”bestia” cu îndârjire; uneori mă azvârle în ţărână, îmi sparge dinţii sau mă calcă în picioare, dar de cele mai multe ori profesorul şi bestiile se adapă împreună, îşi ling rănile sau râd unii cu alţii, unii de alţii.

Latest posts by Lăcrămioara Bozieru (see all)

13 Comments
  • picatura
    August 8, 2016

    bravo!

    Comentariu apreciat. Like ori Dislike: Thumb up 4 Thumb down 0

    • lacramioara bozieru
      August 8, 2016

      Saru’ manusitele!

      Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

  • Gennie
    August 8, 2016

    Minunat! Am savurat fiecare cuvant. Felicitari!
    Cu un singur lucru nu sunt neaparat de acord – nu cred ca cei tineri din sala faceau misto de tine, cred ca te priveau cu admiratie. Inclusiv domnisoarele care pareau dispretuitoare. Nu era dispret, asa e uitatura lor.
    Orice om care merge la sala stie cat e de greu, asadar il admira pe cel care, desi intr-o forma fizica mai putin buna, se straduieste si nu renunta.
    In alta ordine de idei, faceau misto de tine doar in imaginatia ta bogata.
    Succes!

    Comentariu apreciat. Like ori Dislike: Thumb up 12 Thumb down 0

    • lacramioara bozieru
      August 8, 2016

      Bine ar fi sa fie asa, dar dupa dooj de ani de invatamant recunosti dispretul de departe. Multumesc!

      Like ori Dislike: Thumb up 3 Thumb down 0

  • B.
    August 8, 2016

    Frumos scris si frumos zis! Felicitari! Keep up the good work and you’ll flourish, as I’ve often told you!

    P.S: Sunt foarte mandru de tine!

    Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

    • lacramioara bozieru
      August 8, 2016

      Thank you heaps!

      Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 0

  • Andreea
    August 8, 2016

    Bravo! Keep up

    Like ori Dislike: Thumb up 0 Thumb down 0

    • lacramioara bozieru
      August 8, 2016

      I’m doin’ my very best.

      Like ori Dislike: Thumb up 1 Thumb down 0

  • Aristide
    August 8, 2016

    Felicitari ! Va admir vointa, dar mai ales stilul. Cred ca am sa incep si eu sa merg la sala.
    Astept cu nerabdare tot ceea ce veti scrie.

    Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

  • Andreea M.
    August 8, 2016

    Mama a murit in aprilie anul asta. Ghici… cancer pancreatic. La 48 de ani s-a dus. S-a dus corpul ei de 50kg si a ramas in urma ei o tristete de 108kg. Am plans si am ras citind. Am 28 de ani, nu vreau sa mor peste 20 de ani si deja tin un meniu atent, urmand ca atunci cand ajung aub 90kg sa incep sa fac sport.
    Va admir mult. Am salvat bine acest link, amintire ca ceea ce fac e cu un scop.

    Like ori Dislike: Thumb up 3 Thumb down 0

  • Livia
    August 9, 2016

    Unde este sala asta? M-ar interesa si pe mine sa am companie de aceeasi varsta. Intre altele,felicitari pentru initiativa si mai ales pentru perseverenta.

    Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

    • Nadia
      August 9, 2016

      Eu sunt instructor de aerobic la o sala care se afla in apropiere de metrou Iancului si in echipa care vine la clasele mele sunt cateva doamne de varsta povestitoarei sau mai mari. Daca va face placere, va astept cu drag. (Nadia – 0724 965 865)

      Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

  • Dana
    August 9, 2016

    Mai primiti una de aceeasi etate la sala ? :)

    Like ori Dislike: Thumb up 2 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *